Exista pe vremuri o glumă, misogină sută la sută: ”Fiind de gen feminin, normal că memoria păcălește”. În fine, nu păcălit era termenul, cred că știți la fel de bine ca mine care era, dar trăim într-o epocă în care cuvintele trebuie atent cântărite și măsurate înainte de a fi azvârlite în spațiul public. Habar n-am dacă gluma se mai folosește, plus că nu era întru-totul adevărată, știu însă că ea se poate aplica în fotbal, ușor modificat, dar cu grad de veridicitate de aproape sută la sută. Ce vreau eu să spun, de fapt, e că în fotbal memoria nu există. Și nici recunoștința.

La începutul săptămânii, presa din Anglia, mai întâi pe rețelele de socializare, apoi cea din on-line și abia apoi cea tipărită, că așa-s vremurile, oferea subiectul principal în fotbalul european: Lampard a fost dat afară de la Chelsea. Nu era neapărat o bombă, căci se tot vorbea despre asta de săptămâni bune (am făcut-o inclusiv eu, găsiți pe www.sportextra.ro toate vlogurile mele). Dar una e să se vorbească și alta e să se întâmple, una sunt zvonurile și alta sunt comunicatele oficiale. Se pune punct așadar unei prime aventuri la nivel înalt din cariera de antrenor a lui Frank Lampard, unul dintre cele mai importante nume din fotbalul britanic și european în ultimii 30 de ani. Punct e un fel a spune, practic se retează zborul lui Lampard când el abia începuse.

Mă întorc la memorie. Care nu există. Și la recunoștință. Care nu există nici ea. Memoria pălește în fața rezultatelor, a lipsei lor mai bine zis, iar recunoștința dispare fiind înghițită, pe nemestecate aproape, de povara locului ocupat în clasament. Așa funcționează fotbalul azi, Premier League s-a schimbat mult față de anii în care Sir Alex ori Arsene Wenger păreau de neclintit, iar Chelsea n-a fost oricum o oază de stabilitate din acest punct de vedere.

SERVICIU CONTRA SERVICIU?

Când Lampard a fost pus ”principal” la Chelsea, în vara lui 2019, a părut că i se face un serviciu. Asta apropo de recunoștință. Se părea că sezoanele petrecute pe ”Stamford Bridge” și comportamentul cântăriseră mai mult decât lipsa de experiență și lipsa de rezultate ca antrenor. Să nu uităm, înainte de Chelsea avea un singur an de antrenorat, la Derby County, în Championship, pe care nu izbutise s-o urce în Premier League, deși o adusese până la ușă (a se citi play-off).

Dar, pentru că există un dar aici și niște semne de întrebare, nu cumva numirea lui Lampard a fost condiționată și de situația prin care trecea clubul londonez la acel moment? Să ne reamintim: plecase Hazard, vestiarul era un pic bulversat după colaborarea cu Sarri, iar transferuri nu se puteau face, clubul fiind pedepsit. Nu cumva Lampard a fost adus pentru că alte nume disponibile pentru nivelul lui Chelsea nu prea erau la acel moment, iar cele care erau se cam fereau să se înhame la un asemenea proiect? Vă invit, în acest context, să nu faceți o paralelă între Hazard de azi și Hazard de la Chelsea!

Poate că adevărul e undeva la mijloc. De fapt nici nu mai contează acum. Ce e cert este că Lampard a terminat cu notă mare primul lui sezon ca antrenor în fotbalul de elită. A dus echipa direct în Champions League, s-a calificat în finala Cupei și a promovat o grămadă de tineri, ceea ce ar fi trebui să fie doar un prim pas.

Ce a urmat e iarăși știut. S-a dat liber la transferuri și nume precum Mount, James, Abraham, Hudson-Odoi, Loftus-Cheek sau Tomori, care duseseră greul, s-au văzut date la o parte. Pentru că au venit Kai Havertz, Timo Werner, Chilwell, Ziyech, portarul Mendy sau Thiago Silva, acesta din urmă gratis, dar cu un salariu consistent. Și au venit pe bani grei, aproape 250 de milioane de euro, la care se adaugă evident comisioane, taxe. Mulți bani, foarte mulți în perioadă de criză.

PRETENȚII MARI, EXPERIENȚĂ MICĂ

Și evident că pretențiile au crescut. Pe principiul: dacă fără transferuri echipa s-a clasat pe locul 4, după investiții de 250 de milioane ar trebui câștigat campionatul. Principiile astea nu prea funcționează în fotbal. La fel cum, se pare, n-a funcționat nici Lampard, obligat să lucreze acum sub presiune și cu jucători ce începeau să aibă statut (și aere probabil) de vedete. Să ne înțelegem, chiar dacă Havertz are 21 de ani și n-a făcut mare lucru în fotbal, atunci când costă 80 de milioane deja are alte pretenții, chiar dacă Timo Werner are 24 de ani și-n afara unor goluri la Leipzig n-are alte performanțe, atunci când costă 53 de milioane deja are alte așteptări.

Iar aici pare în discuție lipsa de experiență. Una e să fi fost fotbalist mare, alta e să știi să gestionezi un vestiar precum al lui Chelsea și să poți trăi cu o presiune zilnică. Jurnaliștii englezi spun că Lampard devenise ușor arogant, sub umbrela numelui său, și că vorbea urât cu unii jucători. Alții zic că ar fi vorbit urât inclusiv cu Marina Granovskaia, sub altă umbrelă, cea a unei relații excelente pe care o avea, de pe vremea când era fotbalist, cu Roman Abramovic.

Aici trebuie făcută o altă paranteză. Apare un nume, cel al Marinei Granovskaia, pe care poate nu-l știți atât de bine. Ei bine, Marina Granovskaia e persoana cea mai de încredere a lui Abramovici la Chelsea. Toată lumea la club știe că dacă vrei să vorbești cu Abramovici trebuie să treci mai întâi pe la biroul Marinei, dar și că Abramovic pune mare preț pe instinctul ei. Faptul că Lampard n-a fost lăsat nici măcar să meargă să-și ia la revedere de la jucători (cel puțin așa susțin ziariștii englezi) sună a ceartă destul de urâtă cu cineva important. Și sigur nu cu Abramovic, căci oameni ca Abramovic nu se ceartă, n-au timp și au prea mulți bani pentru chestii mărunte.

E clar, antrenorului Lampard i se pot reproșa foarte multe. Și nu trebuie să fi neapărat fan al lui Chelsea ca să înțelegi ce anume. Cred însă că nu i se poate reproșa lipsa de experiență.

Discuția s-ar putea lungi, căci întrebarea care se naște e cum trebuie să arate un antrenor capabil să pregătească o echipă mare. Lampard deja e un exemplu, ceea ce i se întâmplă lui Pirlo, e alt exemplu. Guardiola a lansat o modă, în 2009, Zidane a continuat-o, dar sunt doar doi care au reușit direct în fotbalul mare, într-o conjunctură perfectă însă, iar când spun perfectă mă refer doar la Messi și Cristiano. Steven Gerrard pesemne că vă vine acum în minte, însă, cu tot respectul, Rangers nu e Barcelona, Real Madrid sau Chelsea. A fost însă o etapă numai bună pentru creșterea lui ”Steve G”, care, glumind puțin, a avut un pic de noroc că atunci când s-a apucat el de antrenorat Liverpool îl avea deja pe Klopp.

Dar, apropo de Gerrard, nu cumva asta e direcția corectă pentru foștii mari fotbaliști care-și doresc să devină antrenori la fel de mari sau poate chiar mai mari?

P.S.

Despre Tuchel și tot ceea ce trebuie el să realizeze la Chelsea, vom mai avea timp să vorbim. Deocamdată, debutul e nesemnificativ, dar nici nu i se putea cere prea mult, mai ales că Wolwerhampton e una din echipele bune din Anglia. Poate că, fiind neamț și vorbind aceeași limbă, va izbuti să ducă pe traseul dorit cele două transferuri de marcă ale verii trecute, Kai Havertz și Timo Werner.

Apropo însă de memorie. Mi se pare cel puțin interesant cum un antrenor dat afară de o echipă pentru că, pesemne, nu era bun este instalat după o lună și ceva la o altă echipă, cam cu aceeași anvergură și filozofie de finanțare, pentru că, pesemne, e bun.