Are Julio Iglesias, printre multele piese de succes scoase de-a lungul vieții sale, una care se cheamă ”Un hombre solo”. Un om singur. E mai mult o auto-caracterizare, căci mesajul e că aparent le are pe toate, dar, în realitate, seara, atunci când aplauzele se sting și oamenii din jurul lui pleacă la culcare, el rămâne singur. Nu intru în detalii, melodia e frumoasă, o găsiți pe Youtube dacă vreți neapărat s-o ascultați. Mi-am adus aminte de ea gândindu-mă la situația lui Ronald Koeman.

Departe de mine gândul de a face o paralelă între antrenorul Barcelonei și vedeta muzicii iberice. Care, pentru cei care poate nu știu, a fost portar la Real Madrid, înainte să-și dea seama în ce direcție trebuie să-și îndrepte talentele. Ronald Koeman însă e un om singur în acest moment. Singur și cu un viitor incert. E înconjurat de jucători, de staff-ul său tehnic, dar, din alt punct de vedere, e singur. Mai exact, nu are pe nimeni alături dintre cei care contează pentru un tehnician. Nu mă refer aici la familie.

Când a venit la Barcelona, în vara trecută, toată lumea a făcut ochi mari. De ce să pleci de la ”naționala” Olandei, pe care ai reușit s-o readuci pe linia de plutire, după două turnee finale ratate consecutiv (foarte mult pentru ”Portocala Mecanică”) și cu care chiar existau șanse pentru ceva notabil la Euro, spre a prelua o corabie în derivă, ce lua apă pe la toate încheieturile și ieșise șifonată rău din ciocnirea cu ”uraganul” Bayern? E o întrebare la care nimeni nu cred că are răspuns astăzi, cred că nici măcar Koeman. Poate că a acționat din instinct, poate că s-a gândit, ca și alții (vezi Lopetegui) că un tren ca ăsta trece o singură dată prin gara vieții sale, poate că e vorba și de sentimente, căci Barcelona chiar a fost o bornă importantă în cariera lui. E bine să nu judecăm cu mintea noastră deciziile nimănui. Trebuie doar să le acceptăm, iar în situații precum cea a lui Koeman să aplaudăm curajul.

În toate lunile astea, olandezul a avut foarte puține motive pentru a zâmbi. A primit lovituri din toate părțile, a fost atacat, criticat, deciziile i-au fost judecate în fel și chip. A avut și mult ghinion, mă refer aici la toate accidentările grave apărute, a mai fost și povestea cu Messi, care cu siguranță a avut ecourile sale prin vestiar. Colac peste pupăză a venit acum și această istorie urâtă cu fostul președinte Bartomeu, reținut și anchetat pentru niște fapte la care doar un tip cu mari probleme psihice și anxietăți uriașe s-ar fi putut gândi. Bartomeu, adică exact cel care-l adusese pe Koeman, paradoxal una din puținele decizii corecte ale celui ce are mari șanse de a primi titlul de cel mai prost președinte din istoria clubului catalan.

Și tot paradoxal, într-un moment în care atmosfera la Barcelona e cea mai bună din tot acest sezon și în care Ronald Koeman pare să fi găsit formula de joc potrivită pentru această situație de criză, apare pregnant senzația de singurătate a olandezului. Catalanii sunt în finala Cupei, care, dacă ar fi câștigată, ar reprezenta o miraculoasă salvare a unui sezon mizerabil, iar cu puțin noroc (a se citi o victorie sâmbătă cu Osasuna plus remiză în derby-ul dintre Atletico și Real Madrid de duminică) ar putea reintra în cărțile titlului. Cu toate astea, Koeman nu are pe nimeni alături, iar șansele ca el să fie antrenor al Barcelonei și-n sezonul viitor sunt foarte mici. Duminică vor fi alegeri și niciunul dintre cei trei candidați la președinție n-a spus răspicat că va conta pe el dacă va câștiga. Ba chiar unul, Victor Font, a spus din prima că nu, căci opțiunea lui e Xavi, în vreme ce Laporta (marele favorit) și Freixa n-au nici că nu, nici că da, dar sentimentul transmis e că fiecare are o altă variantă în minte.

Fără să fie neapărat un antrenor fantastic, mai degrabă rigid și puțin inspirat în momentele în care trebuie să intervină, prin schimbări, fără să aibă un CV impresionant și fără să inspire acea empatie de tip Guardiola sau Klopp, Koeman impresionează prin seriozitate și dedicare. Va rămâne în mod clar în istoria clubului catalan ca omul care l-a aruncat în valuri pe Pedri, un fotbalist ce are toate șansele să devină referința Barcelonei în viitor, cel care le-a deschis ușa marelui fotbal lui Araujo, Mingueza sau Ilaix, chiar și cel sub comanda căruia a izbutit Dembele să arate ceva. Dar și cel care a izbutit să refacă un pic coeziunea dintr-un vestiar brăzdat de interese și orgolii.

Și poate că, vara trecută, Koeman a tras o carte bună. Dacă o scoți la capăt la Barcelona într-un sezon ca ăsta, imaginea ta ca antrenor se schimbă. Și se schimbă și opțiunile de viitor. Astăzi, Koeman e un om singur, dar niciodată nu știi ce-ți rezervă viața. Se spune că destinul îți pune în față niște uși, dar tu ești cel care alege pe care să o deschizi.