Pe vremuri, italienii vedeau în remiză rezultatul perfect. Iar dacă era una albă, cu atât mai bine. ”Decât un mort, mai bine doi răniți” era motto-ul ce însoțea sau mai degrabă explica un stil de joc, catenaccio, ce a făcut destui prozeliți în acele timpuri. Remiză a fost și-n Atletico-Real Madrid, doar că aici vorbim de un singur rănit, un supraviețuitor și un mare victorios. Căci da, acest derby al Madridului a oferit rezultatul perfect pentru Barcelona.

A fost o duminică importantă pentru catalani, mai întâi din punct de vedere fotbalistic, fiindcă acest egal de pe ”Metropolitano” introduce și mai adânc Barcelona în ecuația luptei pentru titlu, iar apoi din punct de vedere instituțional. S-au ținut în sfârșit alegerile, clubul are un nou președinte, în persoana unui vechi președinte, Joan Laporta, pregătit, la aproape 20 de ani de la prima lui victorie, să o ia de la capăt. Succesul era anticipat, imaginea lui Laporta în rândul votanților o depășea net pe a celorlalți doi candidați, explicabil, de vreme ce în dreptul său stăteau numele lui Ronaldinho, Messi și Guardiola, plus umbra lui Johan Cruyff. Mai greu de anticipat e ce va face de-acum încolo, căci șampania de după o victorie e bună, mai amară ar trebui să fie cafeaua din prima dimineață la serviciu, când va vedea cu ochii lui situația contabilă a unui colos înglodat în niște datorii colosale.

În principiu, Laporta ar trebui să știe cum s-o scoată la capăt. A făcut-o și în 2003, pe seama unei promisiuni atunci neonorate. David Beckham a fost atunci cartea electorală care l-a ajutat să câștige, doar că de venit a venit Ronaldinho, care s-a dovedit o carte de aur, ”dințosul” fiind cel care a readus, prin tot ceea ce știa el să facă, Barcelona în prim-plan. Acum n-a mai promis nimic, doar că va trebui să inventeze un nou Ronaldinho, care să compenseze lipsa banilor. Ar putea fi Messi acel magnet care să atragă nume, așa cum era brazilianul, iar prezența lui la vot, pentru prima dată de când e la Barcelona, conduce spre ideea de implicare în nou proiect. De-acum încep însă întrebările și vor urma săptămâni cu o sumedenie de informații bombastice dinspre Catalunya, majoritatea, ca de obicei, fără vreun fundament și fără posibilitatea de a-și primi răspunsul.

ÎNTEBĂRI FĂRĂ RĂSPUNSURI

Răspuns n-a primit nici Zidane după confruntarea de duminică. Mai e Real Madrid în lupta pentru titlu? Asta era întrebarea. După cum a jucat în primele 60 de minute, mari indicii n-ar fi în acest sens. N-a pasat coerent, n-a atacat, n-a stăpânit mijlocul terenului, surprinzător la ce nume propunea acolo, nici măcar de apărat nu s-a apărat prea sigur. Dar după cum a jucat în ultima jumătate de ceas, răspunsul nu poate fi unul negativ. Fiindcă Madridul intimidează și când joacă prost și, plecând de la asta, știe să profite de semnele de slăbiciune ale rivalului. E un leu bătrân, care când simte miros de sânge e feroce.

Răspuns n-a primit nici Simeone. El e singurul rănit al confruntării. Mai e Atletico mare favorită, așa cum era acum vreo lună? Răspunsul ar trebui să fie ăsta: hmmm! Fiindcă nu avem cum să nu luăm ca reper cele 30 de minute din final, când lui Cholo i s-a făcut frică. Pentru a nu știu câta oară. Deși planetele păreau că i se aliniază, vezi aici și penalty-ul pe care nu l-a primit Real Madrid, dar și golul marcat de Suarez, Simeone s-a retras. Iar această retragere e un semn de slăbiciune pe care l-au sesizat și alții și care poate produce daune majore într-o cursă de anduranță, așa cum pare să fi devenit La Liga acum, pe ultima turnantă.