La un turneu final, iar când spun asta mă refer și la unul de campionat mondial și la unul de campionat european, mi-am dorit să ajung încă de când eram elev și citeam cu pasiune, uneori cu patimă, cărțile lui Ioan Chirilă. Mi se părea o lume fabuloasă, cea a ziariștilor, cu toate discuțiile dintre ei, cea de la masa presei, de la centrele de presă, tot ce înconjura o competiție de o asemenea anvergură. Cei tineri poate că nu prea înțeleg sentimentul, căci azi avem cărți suficiente, inclusiv în materie de sport, dar nu prea mai găsim timp să citim, însă atunci Ioan Chirilă reprezenta o pată de culoare prin ceea ce scria în universul cenușiu al vremurilor dominate de rânduri elogioase despre ”tovarășul” și ”tovarășa”.

Norocul a făcut mereu parte din viața mea și zilnic mulțumesc cui trebuie pentru asta, iar norocul m-a adus peste ani în situația de a merge la astfel de evenimente. Iar la primul meu turneu final, care a fost unul de Mondial, în 1998, coincidența a făcut să plec chiar împreună cu Ioan Chirilă, cu care devenisem deja coleg de redacție și de poveștile căruia mă bucuram acum aproape zilnic. Pentru el eram ”Andre”, iar tot zborul până la Paris s-a amuzat de frica mea de avion, pe care o am și azi, spunându-mi că va trebui să mă obișnuiesc, căci meseria asta implică multe călătorii, M-am obișnuit.

Copue du Monde 1998 a fost wow. Wow, wow, wow, pot spune. Poate și pentru că era prima dată și-mi veneau în minte toate cele citite în cărți. Niciun alt turneu final de-atunci nu s-a mai ridicat pentru mine la înălțimea celui din 1998. Fotbal, Cupă Mondială, Franța cu tot ceea ce are ea de oferit, ce ingrediente mai bune vreți?!

Primul European a fost doi ani mai târziu. În Belgia și Olanda. Nu mi-a plăcut nici organizarea, nici genul de combinație a celor două țări. Obișnuiam să mergem câteva zeci de kilometri la centrul de presă al ”naționalei” Germaniei, cu care România era atunci în grupă, căci spre deosebire de centrul de presă general din Rotterdam, unde stăteam, internetul mergea mult mai bine, berea era mai bună și gratis, ba descoperisem și un sortiment de înghețată, inexistent la noi pe-atunci, care a stârnit ceva reacții adverse ale cântarului la întoarcerea acasă.

De la acel European, am în minte penalty-ul transformat de Ganea contra Angliei. Pe care l-am trăit fiind la Portugalia-Germania, celălalt meci al grupei. Nu l-am văzut, căci tot încercam să urc de la masa presei spre o lojă de deasupra, unde era un televizor, și nu reușeam să trec de un ”stewart”, care nu înțelegea defel importanța momentului pentru mine. L-am driblat, ca Ilie Dumitrescu pe argentinieni, și-am prins exact intrarea balonului în poartă, cu riscul de a fi evacuat din stadion. Erau vremuri în care România mai conta.

În 2004 am fost în Portugalia. Am stat atunci cu ochii pe Cehia și Olanda, cu care urma să jucăm în următoarele preliminarii. Mergeam pe la conferințele lor de presă și întrebam de Mutu și Chivu (așa era moda pe-atunci), primind în loc de răspunsuri priviri piezișe ori ironii. O să-mi amintesc mereu de semifinala Portugalia-Anglia, cu un ”Da Luz” plin de englezi, la finalul căreia am făcut vreo 3 ore de la stadion până-n centru, ceea ce m-a determinat ca-n finală să țin cu Grecia, dar și de ”simpatia” cu care am fost înconjurat înainte, dar mai ales după un Portugalia-Spania, câștigat de gazde, fiindcă mașina cu care eram fusese închiriată din Barcelona și, evident, avea numere de Spania.

Am fost și-n 2008, în Elveția. Am stat atunci la un hotel din Zurich-Oerlikon la care, pe rând, au venit ”naționalele” Franței și Italiei. Râd și-acum de semnele pe care le făceam de la geamul camerei fanilor strânși în fața hotelului și care credeau, evident, că sunt vreunul dintre starurile din cele două loturi. La acel turneu final însă, România a fost la fel de încruntată și morocănoasă precum cel care era selecționer, veselia era un cuvânt străin.

Și-am mai fost în 2016. Tot în Franța, dar mult diferit față de 1998. Am experimentat ”ostracizarea” la care sunt supuși ziariștii de la televiziunile nedeținătoare de drepturi. M-am bucurat că am putut vedea pe viu meciul cu Franța, cel cu recordul de audiență de la noi, și că am putut face câteva transmisiuni din afara stadioanelor sau, din centrul de presă, pe Skype. Amintirile mele de la acest turneu final se leagă de mitralierele soldaților pe care-i vedeam zilnic pe străzile Parisului – era vremea atentatelor teroriste -, dar și de drumul cu taxiul până la ”Stade de France”, de teama metroului,  prin toate ”banlieu”-urile posibile, căci șoferul încerca să evite aglomerația de pe autostradă, dar unde senzația de nesiguranță era la fiecare colț.

De la Europeanul ce stă să înceapă am o singură așteptare. Să înceapă. După tot ce am experimentat de un an încoace, asta va fi cea mai mare realizare. Altfel, pentru noi va fi ceva cu care ne-am obișnuit, un turneu final de dat cu părerea. Sau cu pariul!