Știm cu toții cât de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre succes și eșec. Știm cu toții cât de ușor se poate strica o construcție la care s-a muncit enorm, cât de mică e distanța dintre zâmbet și lacrimi și cât de lesne se poate degrada un vis frumos.

Pentru Brendan Rodgers, granița dintre fericire și nefericire a fost o brazdă. La fel cum pentru Cholo Simeone a fost un singur minut. Acea brazdă de pe ”Anfield”, de la acel Liverpool-Chelsea din aprilie 2014, când Steven Gerrard a alunecat, Chelsea a dat gol și toată fericirea lui Brendan Rodgers, care se pregătea să sărbătorească un titlu așteptat de ”cormorani” de atâta amar de vreme s-a transformat în nefericire, într-un coșmar ce l-a urmărit cu siguranță pe tehnician, ca și pe Steve G, multă vreme. Cum ar fi fost viața lui Rodgers dacă Gerrard nu aluneca atunci n-o să știm, putem doar să deducem. Știm însă că, dat afară ulterior de Liverpool, că așa e viața, s-a dus la Celtic, echipa lui de suflet, ca să-și panseze rana încă deschisă cu campionate și cupe luate într-un fotbal unde nu exista competiție.

Se spune însă că zeul fotbalului are mereu grijă de cei care-i apără cu pasiune interesele. Iar duminică seară, Brendan Rodgers a izbutit în sfârșit să pună mâna pe un trofeu major în fotbalul englez, atât de iubita și respectata Cupă a Angliei. Și de această dată a navigat pe granița subțire dintre fericire și nefericire, doar că brazda din 2014 a fost înlocuită acum, cu ajutorul VAR-ului, de o linie ce a făcut ca golul egalizator marcat de Chelsea în ultimele secunde să fie anulat. Iar pentru ”Buck” Rodgers, porecla tehnicianului, probabil unul dintre cei mai subevaluați antrenori englezi ai acestei perioade, a putut veni, în sfârșit, momentul eliberării.

Leicester a câștigat cu Chelsea o finală de Cupă ce a adus după sine, în primul rând, speranța unei reveniri la normalitate. Ce frumos a sunat totul cu spectatori în tribună, nu vi s-a părut?! Pentru londonezi e posibil ca acest eșec să strice o stare de spirit excelentă fix înainte de meciurile decisive din campionat (unul chiar cu Leicester), dar mai ales înainte de finala Champions League. E primul moment delicat pentru Thomas Tuchel și acum vom vedea cum va reuși să-l gestioneze, căci se tot spune că are ceva deficiențe la acest capitol. Pentru Leicester e o confirmare a noului statut al acestei echipe care a făcut, în 2016, imposibilul posibil și care de când a venit Rodgers antrenor nu s-a prea mișcat din zona de sus a clasamentului.

Iar felul în care fotbaliștii au ales să-l cheme alături de ei la bucurie pe proprietarul clubului, thailandezul cu nume imposibil (Aiyawatt Srivaddhanaprabha, băiatul celui care în 2018 se prăbușea cu elicopterul chiar lângă stadion) ce plângea de bucurie în loja de pe ”Wembley”, arată că acolo lucrurile se mișcă în alt sens. Poate că are nume imposibil, dar nu cred că vreodată și-a numit jucătorii sau antrenorii ”slujbași” și nici nu și-a bătut joc de sentimentele fanilor. Poate că așa numitul ”Big 6” facturează mai mult, are staruri mai importante în lot, dă salarii mai mari, însă Leicester oferă acel sentiment de familie care chiar e reconfortant.

P.S. 1

Apropo de Cupa Angliei și de ceea ce reprezintă ea. În sezonul acesta au participat 736 de cluburi. În general, jucătorii importanți participă la 4, 5, poate 6 tururi. În cariera lui, Jamie Vardy a bifat, de-a lungul anilor, toate cele 13 tururi posibile. Iar acum a câștigat-o.

P.S. 2

Și campionatul Germaniei ne-a oferit un moment reconfortant. Schalke, echipă retrogradată de săptămâni bune, câștigă la Frankfurt cu Eintracht și dă o zdravănă mână de ajutor celui mai mare ”dușman”, Borussia Dortmund, care luptă cu Eintracht pentru locul 4. Ce frumoasă e Bundesliga!