Fix cu o zi înaintea finalei de la Porto s-au făcut 10 ani de când Guardiola câștiga Champions League cu Barcelona. În acea finală de pe ”Wembley” cu Manchester United, apogeul carierei sale de antrenor. În toată această perioadă, Pep a fost singurul tehnician din fotbalul european căruia i s-au numărat trofeele necucerite. Mai exact cel mai important dintre ele, căci, de altfel, în anii ăștia, catalanul n-a stat chiar degeaba, dimpotrivă.

Iar cei malițioși, ca și cei care nu-l au la suflet pe Guardiola din varii motive, adună în continuare. 10 ani au fost, 10 ani și încă unul vor fi de-acum înainte. Guardiola n-a putut să-și ferească echipa de acea anxietate a primei finale și urmează exact pașii bătătoriți inițial de Chelsea, mai apoi de PSG, două cluburi care se aseamănă cu ”cetățenii” din Manchester la modul în care au fost ori sunt finanțate. City n-a putut trece de acest stres, al cupei cu urechi ce zâmbea la câțiva pași, nu mai era doar o fata morgana.

E drept însă că Guardiola nu și-a ajutat aproape deloc jucătorii să scape de aceste angoase. Ba chiar le-a făcut seara și mai grea cu formula de start pe care a ales-o. În vreme ce Thomas Tuchel n-a modificat aproape nimic, Pep a avut un soi de atac de antrenor, ceva ce marele său mentor, Johan Cruyff, avea frecvent. A vrut să revoluționeze finala jucând fără un număr 9 clasic, o mai făcuse, e drept, dar și fără un mijlocaș defensiv care să-i echilibreze echipa, să-i dea reperele necesare pe tranziție, în special după ce mingea era pierdută. Guardiola a vrut să-l surprindă pe Tuchel, dar și-a surprins propria echipă, iar când a încercat apoi să reacționeze, să corijeze, se făcuse prea târziu. Fluierul de final al lui Mateu Lahoz (jos pălăria pentru prestație, asta după ce ani de zile ne-a scos realmente din sărite cu stilul său) a oprit doar un chin ce părea că se poate întinde lesne vreo două-trei zile fără ca tabela să se modifice.

SEZONUL LUI TUCHEL

Seara a fost a lui Tuchel. Și nu doar seara, ci întreg sezonul. Imediat după semifinala cu Real Madrid scriam tot aici că germanul e oricum marele câștigător al acestei ediții, indiferent de rezultatul finalei. Și-asta pentru tot ceea ce i s-a întâmplat la PSG. ”Putem juca la un nivel înalt. Iar când nu reușim, putem să împiedicăm adversarul să joace la un nivel înalt”, declara el după returul contra madrilenilor. Mi se pare caracterizarea ideală a unei finale abordate perfect de Chelsea, care a interpretat impecabil toate partiturile unei astfel de partide. Iar dacă City nu avut acel dirijor la mijlocul terenului, Chelsea a găsit în Kante resursa de energie inepuizabilă. Dacă finala era pe ”Wembley”, așa cum și-au dorit englezii, Kante cred că lua trofeul în brațe și fugea cu el până pe ”Stamford Bridge”. Așteptăm Euro, dar Balonul de Aur are deja un prim favorit și zău că ar fi bine pentru fotbal să-l câștige și cineva care în principiu cară pianul, chiar dacă știe să și cânte la el dacă i se cere.

Guardiola a primit medalia învinsului, dar n-a aruncat-o imediat, așa cum au făcut-o cei de la Manchester United, miercuri. A luat-o, a sărutat-o și a lăsat-o acolo, la gât. În sport trebuie să recunoști când altul a fost mai bun, dar mai ales să știi să înveți din eșecuri, din decizii greșite.

Apropo de asta. Cred că la Supercupă, în august, lovitura de start ar trebui dată de Nasser Al-Khelaifi, președintele PSG-ului. Se vor întâlni atunci ultimii doi antrenori dați afară de el.