În vreme ce unii mai destoinici se pregătesc pentru European, fac experimente, strategii, programează meciuri numai bune pentru a vedea ce-ar mai trebui corijat ori, pur și simplu, se trezesc, cazul Spaniei, că blestematul de virus nu doar că nu s-a prăpădit, ba e la fel de activ și dornic să dea vieți peste cap în continuare, noi ne pregătim cum putem și pentru ce putem. Pentru europeanul de dat cu părerea, normal, la care suntem cap de serie, căci avem experiența ultimelor turnee finale, plus de asta noi ne dăm cu părerea oricum și oricând, fie că ne pricepem, dar mai ales dacă nu ne pricepem. Iar acum, cu ocazia partidei cu Anglia, s-a ivit și subiectul.

Aa, nu meciul în sine e subiect de dezbatere. Ăla nici nu mai contează. Ce contează cel mai mult acum e că unii dintre băieții noștri au pus un genunchi jos, iar alții nu, au preferat să stea falnic ca un stejar. Cei doi, că doi au fost, au devenit brusc niște eroi, ceilalți s-a transformat la fel de brusc în niște unelte. Ale cui unelte? Nu știm foarte bine, dar nici nu contează. Important e să dezbatem.

Cunoașteți probabil speța, că am fost asaltați în ultimele luni de genunchii ăștia puși jos. Unii oameni cred că au fost nedreptățiți de istorie și soartă pentru că au o culoare mai închisă a pielii și li se pare potrivit să ia atitudine pentru asta. Alți oameni consideră că deja se exagerează, că la fel de bine s-ar putea interpreta acum și invers. Eu unul fac parte din această a doua categorie, dar nu mă grăbesc în niciun fel să arunc cu tot soiul de cuvinte inferioare spre ceilalți. Așa cum există mai multe culori pentru pielea oamenilor, așa trebui să existe și păreri. Stanciu și Nedelcearu au avut o părere, Răzvan Marin și Chiricheș, altă părere. Unora li s-a părut că nu se simt reprezentați de mișcarea respectivă, ceilalți au vrut probabil să-și arate susținerea. E opinia lor, nimeni nu i-a obligat în vreun fel și nu există urmări pentru cei care s-au poziționat împotriva curentului. A existat un protocol și nu pot crede că au fost fotbaliști români care n-au știut despre ce e vorba, fiindcă n-ar fi fost informați de federația noastră. Totuși trăiesc pe planeta asta, și bănuiesc că la niscaiva meciuri de prin Anglia s-or fi uitat și ei.

Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost episodul cu pricina, ce-am fi făcut? Că doar nu era să comentăm eșecul! Deja a devenit banal, ne-am cam obișnuit să mâncăm bătăi, măcar de data asta am jucat și ceva fotbal, câteodată. Nu știu dacă ați observat, dar noi pierdem glorios cu Germania, Anglia și alte echipe de genul ăsta, în schimb ne umplem de penibil cu adversari de care râdeam acum vreo 20 de ani. Hai 23, că atâția au trecut de când n-am mai fost pe la un Mondial. Apropo, noi pe la turneele finale zic că nu ne-am face de râs foarte tare, problema e cum să ajungem acolo. Chiricheș, care a pus genunchiul jos, zice să fim optimiști, iar selecționerul, pentru care încă păstrez doze de încredere, zice că suntem pe drumul cel bun, căci deja am început să folosim portarul la inițierea acțiunilor noastre colective, obligatoriu cu mingea la firul ierbii. E un pas înainte, mai avem câțiva de bifat și o să ajungă mingi utile și în fața celeilalte porți. Să băgăm eventual și portarul advers în ecuație.

Dar dacă sunteți în continuare preocupați de genunchiul pus jos de unii dintre albii noștrii, că ”tricolori” nu-i mai pot numi, aveți tot dreptul. Eu sunt preocupat că fotbalul românesc e cu ambii genunchi jos și că glezne nu prea mai avem. Iar la ce ar putea urma, nu vreau să mă gândesc la ora asta.