De câte ori ați auzit, în preajma unei competiții importante, expresii de genul: ”al fi o dramă să nu câștigăm”, ”ar fi o tragedie să ratăm obiectivul”? De câte ori noi, jurnaliști sau suporteri, nu le-am cerut sportivilor ”să-și dea viața pe teren”, idee pe care ei o preluau, inconștient, și promiteau că fix asta vor încerca să facă? De multe ori, așa-i?!

”Fotbalul nu e o chestiune de viață și de moarte, e mai mult decât atât”, zicea acum mulți mulți ani Bill Shankly. Așa o fi crezut el, atunci. Când însă moartea dă buzna, la ore de maximă audiență și-n programe de maximă audiență, fără să bată la ușă și-n văzul tuturor, parcă începi să te gândești mai bine.

Am privit cu toții moartea prin ochii lui Christian Eriksen. O să mă urmărească mult timp acea imagine. La fel și disperarea amestecată cu speranță și lacrimi din ochii Sabrinei, partenera fotbalistului. Da, fotbalul e o chestiune de viață, pentru că face parte din viața noastră, dar viața asta e prea frumoasă pentru a fi pusă pe tava unor obiective până la urmă minore. Rostim cu o mare lejeritate cuvinte de a căror greutate ne dăm seama abia când se întâmplă ceva. Nu e nici o dramă pierderea unui meci și nici o tragedie neatingerea unui obiectiv. Sportul în esenţa sa presupune un învins şi un învingător, dar şi un concept, poate învechit, „ai învins continuă, ai pierdut continuă”, după care ar trebui totuşi să se guverneze. Adevăratele drame sunt altele, iar sâmbătă am avut și un exemplu. Din păcate, uităm destul de repede că băieții ăștia, plini de bani și uneori de ifose, răsfățați și uneori prea lăudați, sunt totuși niște oameni, nu roboți, cărora li se poate întâmpla ce e mai rău. Că au și ei o inimă, care mai și cedează.

În 1992, Danemarca ne-a oferit o lecție. Că orice e posibil în sport. Acea echipă, în jurul căreia s-a țesut o legendă că ar fi fost adunată de pe plajele lumii, deși nu e chiar adevărat, dar zău că nu contează, a câștigat acel European având în mijlocul său o dramă, o adevărată dramă. Fetița lui Kim Vilfort se lupta cu o boală teribilă, pe care o va și pierde la puține zile după ce tatăl său câștiga cel mai important trofeu din carieră. Pentru ea și pentru el au jucat acei fotbaliști, doar că atunci povestea n-a prea fost cunoscută, căci erau alte vremuri.

În 2021, Danemarca ne-a oferit o altă lecție. De data asta în văzul întregii planete. Lecția empatiei, a colegialității, a prieteniei. Așa trebuie să arate o echipă! Și așa trebuie să arate un adevărat căpitan, Simon Kjaer. Pentru mine, el e jucătorul turneului. Poate că odată vom afla ce i-a putut spune Sabrinei în acele momente când speranțele păreau minime.

Să-și dea viața pe teren? Mai bine nu!