Dacă toate competițiile s-a derula precum calculul hârtiei și toate trofeele ar fi câștigate de marea favorită ori de liderul la zi al cine știe ce ierarhii, atunci fotbalul ăsta nu ne-ar mai ține captivi așa cum o face. Nimic nu e mai frumos în fotbal decât surprizele, mai ales dacă nu ești parte implicată. Ne cam plângeam după faza grupelor că Europeanul e cam tern, în sensul că se derulează conform planurilor. Și uite cum, dintr-o dată, lucrurile au luat o cu totul altă turnură încă de la primele meciuri eliminatorii. Am avut o primă surpriză, cu Cehia eliminând Olanda, apoi a venit marea surpriză, cu Elveția scoțând Franța dintr-o competiție pe care mulți se gândeau că nu prea are cum s-o piardă. În aceeași zi, campioana și vicecampioana mondială au spus adio Europeanului la capătul a două partide cu adevărat epice.

Și, spre bucuria noastră, una a fost chiar la București. Că tot ne plângeam noi de ghinion după tragerea la sorți și priveam cu invidie spre Budapesta. E foarte posibil ca acest Franța-Elveția să rămână cel mai frumos meci al turneului final, nu neapărat pentru că a dus la eliminarea principalei favorite, ci pentru tot ceea ce s-a întâmplat pe teren. Ba chiar și în tribune.

Începând din acest moment, Europeanul poate fi câștigat de oricine. Odată ce a ieșit din calcule Franța, totul e posibil. Puține au fost turneele finale, inclusiv cele de Mondial, în care o echipă națională să adune atâtea voturi la ora avanpremierei. Franța nu doar că era și este campioană mondială, dar a avut un lot fantastic și încă un lot fantastic lăsat acasă. Iată însă că nu e de ajuns, iar atunci când vine vorba de partide eliminatorii orice detaliu contează. Un detaliu înseamnă și o minge pierdută la mijlocul terenului, într-o zonă aparent neutră. Un detaliu înseamnă și un penalty ratat în cel mai nepotrivit moment posibil, exact de cel ce trebuia să devină jucătorul turneului și să se lanseze spre Balonul de Aur.

BENZEMA ȘI ILUZIILE SALE SPULBERATE

Franța a ratat calificarea pentru că Mbappe a ratat penalty-ul decisiv. Asta la prima vedere. Mergând însă mai în profunzime, Franța a ratat calificarea mai ales pentru că Mbappe n-a fost jucătorul pe care-l așteptam. Scriam tot aici, după meciul cu Germania, că Franța are în persoana lui Kylian poate cel mai intimidant fotbalist al planetei, acum că Messi și Cristiano Ronaldo parcurg ultima turnantă a carierei lor. A fost însă un turneu mai degrabă discret pentru starul PSG-ului, parcă prea ocupat să-și așeze în ordine gândurile în ceea ce privește prelungirea ori nu a contractului cu gruparea pariziană. Și poate că acest exercițiu de umilință îi va face bine unui jucător ce abia a împlinit 22 de ani și are tot viitorul în față. O revenire cu picioarele pe pământ din stratosfera mediatică în care e implicat.

Nu același lucru se poate spune despre Karim Benzema, ale cărui iluzii s-au văzut, evident, spulberate. Ne-am întrebat cu toții, în 2018, cum ar fi arătat echipa Franței cu Benzema în lot. Acum știm. Ar fi arătat mult mai bine, pentru că Benzema a adus acel plus, pe zona ofensivă, la care cu siguranță că s-a gândit Deschamps. Nu acolo s-a pierdut calificarea Franței.

Selecționerul francez și-a asumat eșecul și e limpede că exact asta trebuia să facă. Are o mare parte din vina haosului defensiv al echipei, căci n-a înțeles nimeni formula asta cu trei fundași centrali și mai ales n-a înțeles nimeni introducerea lui Lenglet, care venea după un sezon oribil la Barcelona. Franța a ratat calificarea în principal fiindcă și-a pierdut echilibrul între atac și apărare, lucru devenit evident pe măsură ce resursele fizice ale lui Kante se terminau. Despre viitorul lui Deschamps cred că vom mai avea ocazia să vorbim, căci deja începe să se vehiculeze prin Franța numele lui Zinedine Zidane. Orice s-ar spune, oricâte ghinioane ar fi existat, oricâte detalii s-ar fi aliniat împotrivă, atunci când campioana mondială și principala favorită a turneului iese din scenă încă din faza ”optimilor” și împotriva unei echipe ce nu mai depășise un tur eliminatoriu de mai bine de 60 de ani ar trebui să apară, în principiu, și niște urmări.

BUCUREȘTI, ÎNTRE VOLUTARI GENEROȘI ȘI EXALTAREA AUTORITĂȚILOR

Două vorbe despre București și felul în care au fost organizate meciurile aici. Ceva experiență zic că am, e al 7-lea turneu final la care sunt acreditat. În principiu, examenul a fost trecut cu notă destul de bună. Iar cei care merită toate aplauzele sunt voluntarii, cei ce s-au ferit benevol să sprijine bunul mers al lucrurilor. Nimic nu părea greu pentru ei, mereu se găsea cineva dornic să ajute.

Zona cealaltă în schimb, a autorităților, a suferit din plin de boala excesului de zel tipic românească. Și a dezorganizării, tipic românească și ea. În primul rând o exaltare, venită probabil din dorința de a face lucrurile ca la carte. Eu nu-mi amintesc ca la vreun turneu final să fie închise complet străzi atât de importante precum cele din jurul Arenei Naționale. Poate greșesc, dar nu-mi amintesc. Ba îmi amintesc perfect cum la Berlin, la finala Mondialului din 2006, am ajuns la Stadionul Olimpic cu taxiul, care m-a lăsat extrem de aproape de intrare, ceea ce la noi a fost imposibil.

Hai să vă dau un exemplu de dezorganizare. Ca jurnalist acreditat, am solicitat și primit un parking, adică posibilitatea de a lăsa mașina într-o parcare dedicată presei. Am primit totul on-line, adaptat deci timpurilor. Foarte bine, nu? Ei bine, nu. Când am dat să intru pe Bulevardul Basarabia, acolo unde era respectiva parcare, am constatat că strada era închisă circulației și dacă totuși intenționam să mă folosesc de acea parcare ar fi trebuit să vin cu 6 ore înainte de meci. Serios? Am fost însă îndreptat spre strada Maior Coravu, închisă și ea circulației, unde am putut lăsa mașina. Ba chiar m-am gândit că e mai bine, căci intrarea pentru presă era mai aproape. Ei bine, nu era. N-am putut intra pe acolo, nu în stadion, să ne înțelegem, ci în parc, căci intrarea pentru presă se putea face doar pe Bulevardul Basarabia. Așa că am lăsat mașina pe Maior Coravu și am luat-o pe jos, ceea ce nu e o tragedie, ci doar o lipsă de logică. Am pătruns în cele din urmă, dar aventura nu se terminase, căci drumul spre tribuna media era blocat, fiindcă urma să trec prin zona pe care soseau oficialitățile. Așa că am fost îndemnat să ocolesc tot stadionul în sens invers, doar pentru că cineva nu s-a gândit la acest aspect. Nici asta n-a fost o problemă, mișcarea nu e rea, nu-i așa?

Și ar mai fi ceva. Acea încruntare, tipic românească și ea, a forțelor de ordine. A jandarmilor, a poliției călare, a celor de la circulație. Toți păreau marcați de misiunea pe care o au și se părea că soarta planetei stă în mâinile lor. Mai repede zâmbeau caii și câinii decât cei ce-i aveau în grijă. Oamenii ăștia ar fi trebuit să înțeleagă (sau să li se explice) că e o sărbătoare, că totul e suficient de relaxat, mai ales la primele meciuri când și spectatorii erau puțini, iar suporteri străini și mai puțini. Un zâmbet poate schimba o percepție, cred. Și apropo de percepție, un jurnalist spaniol alături de care m-am uitat, în sala de presă, la Spania-Croația, mi-a zis că n-a mai văzut atâtea girofare și sirene pornite niciodată la un meci de fotbal.

Trăgând însă linie, zic totuși că examenul a fost trecut cu notă destul de bună. Sincer, am mai vrea astfel de meciuri pe stadioanele noastre.