”Bella Italia” n-a mai fost chiar atât de ”bella” marți seară contra Spaniei, dar asta nu înseamnă nimic câtă vreme ”squadra azzurra” va fi în finala de pe ”Wembley”. Fotbalul e frumos pentru că nu ține întotdeauna cont de calculul hârtiei și nici de o anumită realitate din teren. Regula e totuși simplă, cine trimite de mai multe ori mingea în poarta adversă câștigă meciul, restul e pentru discuțiile de la televizor sau pentru titluri de genul ”Porca Miseria”, dat de ”As” în numărul său de miercuri. 

”Furia Roja” a avut momentele sale de furie, dar cam molcomă, oarecum în stilul lui Sergio Busquets, liderul tăcut și cam timid al Spaniei de azi. Care a creat mult și a valorificat puțin. A jucat ca-ntotdeauna, a pierdut ca de atâtea ori în ultima vreme, căci așa se întâmplă când golul vine greu, foarte greu. Înainte de semifinală, spaniolii aminteau cu speranță de acel ”sfert” cu Italia din 2008, partida ce a catapultat ”naționala” iberică spre o stratosferă a fotbalului, o triplă European-Mondial-European, ce va fi atinsă cu greu de-acum înainte de oricine. Atunci însă Spania lui Aragones avea în teren caractere de oțel, Puyol, Ramos, Xabi Alonso, avea ”artiști” precum Xavi, Iniesta, Fabregas ori David Silva, bodyguarzi ca Marcos Senna (un Kante al Spaniei de care puțini își aduc aminte), marcatori ca ”Guaje” Villa și Torres, iar în poartă era un ”San” Iker ce-și câștiga duelul particular cu campionul mondial Buffon. Spania de-atunci avea nevoie doar de un dram de șansă, cam ca Italia de azi, nu credeți?

Astăzi, Spania s-a cocoțat pe umerii fragili ai unui copil de 18 ani, al cărui viitor se anunță strălucitor, dar care anul trecut pe vremea asta juca într-un Las Palmas-Ponferradina de mare impact, își așteaptă siguranța defensivă de la un Laporte refuzat de francezi și caută golul printr-un Morata ce încă nu și-a găsit o echipă la care să se simtă bine. Luis Enrique a depășit așteptările cu acest lot, dar poate că la momentul de dinaintea penalty-urilor, când Chiellini îi maltrata, printre zâmbete, nervii lui Jordi Alba a simțit, pentru prima dată nevoia ca acolo să fie Sergio Ramos. Cu care Chiellini, poate, ar fi fost mai rezervat.

Din 1966 încoace, Italia a prins 10 semifinale și a mers mai departe în 8 dintre ele. Nimeni nu are procentajul ăsta, nici măcar Germania (15 semifinale – 7 câștigate). E și-asta o formă de a impune respect. Impecabila vestimentație a lui Mancini, Vialli și ceilalți din staff (dacă nu italienii, atunci cine?) a fost sub ”street style”-ului abordat de Luis Enrique, dar Italia, în cea mai vulnerabilă versiune a sa de la acest European, a știut să sufere, a avut acea ”grinta” impusă de Bonucci și Chiellini, a avut mereu planul B și a condus partida spre un scenariu profitabil. Și spre o finală ce acum 3 ani nu era nici măcar o glumă proastă.

”A far l`amore comincia tu” zicea Rafaella Carra, adorată de italieni și iubită enorm de spanioli. Pe melodia asta s-au încălzit marți cele două echipe, ca un superb omagiu. Spania a început, dar orgasmul l-a atins Italia.