Între Italia și Spania a existat mereu un soi de rivalitate. Nu doar fotbalistică, nu doar sportivă, ci pe mai multe planuri. Fără să fie vecine, cele două țări s-au privit mereu cu coada ochiului atunci când a venit vorba de dezvoltare economică, de marile orașe, de turism, eventual și de ideologii politice. Fotbalistic vorbind, Serie A și La Liga au fost mereu în competiție pentru supremația continentală, mai timpul una și-a dorit să fie precum cealaltă. Fiecare dintre cele două campionate a avut momentele sale de glorie, momentele în care nimeni nu le discuta poziția dominantă, acum sunt ambele într-un plan secund, privind cu jind spre un Premier League ce a prins mare viteză.
La echipele naționale a fost cam același lucru. Iar în ultimii ani schimbul de ștafetă a fost mai mult decât evident. Campioană mondială în 2006, ”Squadra azzurra” a fost depășită în meciul direct de la Euro 2008, iar ”Furia Roja” a preluat puterea. Pe care a deținut-o mult timp, cu unele rezultate depășind chiar logica (4-0 în finala Euro 2012 de exemplu), dar în principiu cu o senzația unui complex de inferioritate ce nu putea fi depășit nici măcar de celebra ”grinta” italiană. Rocada s-a produs însă din nou, complexul a fost depășit cu ajutorul penalty-urilor de departajare din semifinala Europeanului de anul acesta, iar acum Italia pornește destul de clar favorită în acest nou duel cu Spania.
Se joacă la Milano, iar ăsta e un element ce trebuie musai luat în seamă. Va fi mult public pe ”San Siro” (75 la sută din capacitate, pentru că, da!, italienii pot), din nou un aspect important. E prima semifinală din Liga Națiunilor, acea competiție creată de UEFA din considerente evident financiare (de ce n-ar controla ei și ”amicalele”, nu?), pe care puțini au înțeles-o la momentul apariției și pe care mulți n-o descifrează nici azi. E însă un trofeu ce intră în statistici, în palmaresul fiecărei echipe participante și pe cartea de vizită a antrenorilor și a celor selecționați. Așa că, dacă tot au ajuns aici, fiecare dintre cele patru participante la ”Final Four” vizează câștigul.
UN MOMENT NEPOTRIVIT PENTRU SPANIA
Doar că pentru Spania nu-i chiar un moment potrivit. Luis Enrique are o grămadă de probleme, dar a și inflamat multe spirite într-o țară în care brandul Real Madrid rămâne cel mai important. Iar Real Madrid nu are niciun reprezentat în lotul selecționat pentru această acțiune. Nu-i vorbă, nici nu prea avea pe cine să trimită, dar discuțiile oricum există, mai ales că Barcelona, în forma de moment în care se află, e destul de bine reprezentată. Inclusiv cu Sergi Roberto, chemat de urgență, inclusiv cu acest foarte tânăr Gavi, aproape un copil la 17 ani, ce ar putea deveni cel mai tânăr spaniol intrat pe teren în istoria ”naționalei” iberice. Și e de presupus că va și intra, dacă tot a fost chemat, mai ales că Luis Enrique a demonstrat cu Pedri că nu prea se uită nici la buletin și nici la alte aspecte atunci când face selecția.
Pedri însă e unul din absenții de azi. Lista e stufoasă și nu-i oferă prea multă liniște lui Luis Enrique, mai ales că în ea intră oameni din toate compartimentele. Morata, Gerard Moreno și Dani Olmo, Thiago, Soler, Pedri și Brais Mendez, Dani Carvajal, Jordi Alba și Gaya, iată câte nume au fost tăiate, rând pe rând, de selecționer. De Sergio Ramos oricum nu prea mai știe nimeni nimic. Dacă în ceea ce privește linia de apărare lucrurile par destul de bine conturate, cu Azpilicueta și Marcos Alonso (sau Reguillon) pe laterale și în centru cu Laporte cu Eric Garcia (mereu Luis Enrique a apelat la el), la fel și la mijloc, unde Busquets și Koke n-au cum să lipsească (al treilea urmând să se aleagă între Sergi Roberto și Rodri), în atac sunt multe semne de întrebare, doar Oyarzabal fiind cumva sigur de tricoul său de titular.
MOMENTUL DULCE AL ”SQUADREI AZZURRA”
Italia e într-un moment foarte dulce. Are o serie, impresionantă de-a dreptul, de meciuri fără eșec și n-are niciun gând s-o stopeze tocmai cu această ocazie. Dincolo de toate, dincolo de starea de spirit și de postura de gazdă, ”Squadra azzurra” pare și foarte stăpână pe ceea ce joacă. Roberto Mancini a reușit cea ce puțini așteptau de la el ținând cont de trecutul lui ca antrenor de club, să transforme fotbalul Italiei dintr-un pragmatic și defensiv într-unul suficient de plăcut ochiului.
Mancini are și el ceva absențe, cele mai importante fiind în zona ofensivă, dar și multă liniște oferită de numele pe care le poate alinia în linia de mijloc, zonă unde, de principiu, se va da bătălia decisivă în această partidă. Aici concurența e teribilă, căci Verratti, Jorginho, Locatelli, Barella vizează un post de titular, Cristante e la dispoziție, iar acum a apărut și Pellegrini, mijlocașul Romei fiind absent la Euro. Astfel că, având acest ”over-booking”, Mancini l-a lăsat la ”tineret” pe Tonalli, aflat într-o excelentă formă la Milan.
Apărarea e și ea bine structurată, cu aceeași bază pusă în Bonucci și Chiellini. Cel din urmă bifa primele minute în echipa națională pe când Gavi schimba primele scutece, dar nu pare dornic să se retragă. Cât despre atac, acolo sunt singurele bătăi de cap ale lui Mancini, rămas dintr-un foc fără Immobile și Belloti, așa că se deschid aici două posibilități, fie cea a unui trident clasic, cu Raspadori (cu foarte bune prestații la Sassuolo) ori Moise Kean între Chiesa și Insigne, fie cea a unei formule fără un ”9” clasic, cu Bernardeschi sau, eventual, Pellegrini îndeplinind acest fals rol.
MERITĂ ȘTIUT
Lasă un răspuns