AC Milan are greutăți cu Kessie. Dar și cu Romagnoli. Napoli are greutăți cu Insigne. Barcelona are greutăți cu Dembele. Manchester United are greutăți cu Pogba. Chelsea are greutăți cu Rudiger. Despre greutățile enorme pe care le are PSG cu Mbappe nici nu mai trebuie să amintesc. Nu-i așa că ați citit de foarte multe ori informații de genul ăsta în ultima vreme? 

Ce au în comun toți acești jucători? Care sigur sunt mai mulți, dar ei mi-au venit în minte la prima strigare. Toți au intrat adânc în ultimul an de contract, toți pot semna fără probleme de la 1 ianuarie cu oricine doresc. În principiu cu oricine oferă mai mai mult.

E o caracteristică a acestei perioade, nu vi se pare? În trecut, asemenea situații erau mai degrabă excepții, acum ele au devenit miza. E o adevărată vânătoare de fotbaliști de genul ăsta, poate la fel de aprigă precum vânătoarea de tinere talente. Diferența e legată de bani. În vreme ce tinerii costă mult, foarte mult în unele cazuri, ceilalți sunt gratis? Dar oare așa să fie?

Lista jucătorilor luați fără sumă de transfer în vara trecută a fost fără precedent. Fără precedent nu din punct de vedere al numărului, ci al numelor. Messi, Alaba, Donnarumma, Depay, Ramos, printre alții. Iar vara viitoare va fi la fel, căci deja v-am prezentat câteva exemple mai sus. Pandemia a agravat situația financiară la multă entități fotbalistice care caută acum să tragă de cheltuieli, fie și mărind substanțial comisioanele.

E o goană după gratis, pe care o credeam posibilă doar pe la noi atunci când apar diverse promoții la tigăi, veioze ori calorifere. Cluburile cred că fac o bună afacere, în multe situații chiar da, o fac, însă aproape de fiecare dată marele profit e la impresar. Care nu face nimic altceva decât își folosește capacitatea de persuasiune față de jucătorul pe care-l reprezintă și profită de relațiile pe care le-a stabilit de-a lungul anilor. Tot pe bază de comisioane, să ne înțelegem.

Despre Kessie, de exemplu, se aude că ar avea o propunere de prelungire de la Milan de 6,5 milioane de euro pe an. PSG i-ar oferi 8 milioane, iar ultimii veniți în cursă sunt cei de la Tottenham, care i-ar da 12 milioane. Jucătorul ar fi tentat să aleagă Parisul, impresarul, pe numele lui George Atangana, l-ar direcționa spre Londra. Asta după ce l-a oferit și celor de la Inter, deși el spune acum că nu-i adevărat.

Despre Dembele, de exemplu, se aude că ar vrea să rămână la Barcelona, mai ales după ce Xavi a vorbit frumos de el, doar că agentul lui face presiuni spre a-l muta în Anglia, de unde ar avea oferte, inclusiv, se zice, de la Liverpool. Insigne e cumva în aceeași situație, la Pogba și Romagnoli e ceva mai simplu, în spatele lor stă Mino Raiola, pe care-l știe toată suflarea fotbalistică mondială cum procedează.

CINE CÂȘTIGĂ ȘI CINE RISCĂ?

Pentru că, da, impresari sunt cei care au cel mai mult de câștigat. Și jucători, normal, căci și ei își văd salariul mărit, dar pentru ei există riscul ca mutarea să nu le aducă și un beneficiu pe plan sportiv. Vezi cazul Wijnaldum, de exemplu. Care se plânge că nu joacă așa cum și-ar fi dorit. Cam pe-acolo e și Calhanoglu, care mai nou e și-n certuri cu agentul ce l-a ajutat să schimbe echipele din Milano, pentru o diferență deloc mare de salariu. Impresarul, în orice situație, are doar de câștigat, căci comisionul lui e încasat oricum.

Dar cluburile? Ei bine și-aici există riscuri și nu mici. Nu vorbesc aici de cluburile care pierd gratis jucători, fiindcă acolo e o clară eroare managerială, ci de cele care aduc. Goana asta după gratis maschează oarecum cheltuielile, căci e mai simplu să dai salarii mari, dar împărțite pe un număr de ani, și comisioane suculente, care și ele se împart pe destui ani (Mino Raiola încasa de la Barcelona comisionul pentru Ibrahimovic chiar și după ce Zlatan plecase de la Milan și ajunsese la PSG) decât să te scobești prin contabilitate după o sumă de transfer uriașă. Care în ziua de azi e și cam greu de depistat. Și care sunt riscurile? Păi de exemplu ca acel jucător să nu dea randamentul scontat. Se întâmplă, e fotbal, nu matematică. Iar clubul care l-a luat se trezește cu un activ pe care-l plătește enorm, dar pe care, la o adică, nu-l poate trimite în altă parte, căci salariul respectiv e greu de asumat de alții. Un exemplu care-mi vine-n cap acum e Ramsey, pe care Juventus n-a putut să-l disloce din lotul său pentru a-i face loc lui Pjanic pentru că, ce să vezi, cluburi interesate poate că erau, dar la salariul de peste 10 milioane fugeau cam toate mâncând pământul.

Mai nou, goana asta după fotbaliști gratis s-a extins la cei care intră în ultimii doi ani de contract. Situația lui Salah, a lui Vlahovic de la Fiorentina, chiar Lewandoswski. Care forțează mâna cluburilor la care joacă, având evident promisiuni din alte părți. Promisiuni aflate, normal, pe masa agenților, deși în principiu e ilegal să contactezi un jucător sub contract sau pe impresarul acestuia. E atât de ilegal încât toată lumea o face, e cam ca parcările din București. Fiorentina, de pildă, a avut oferte tentante pentru Vlahovic, dar le-a refuzat, sperând că sârbul își va prelungi contractul scadent în 2023 și vor putea obține mai mulți bani. Numai că băiatul, bine sfătuit, a refuzat, iar acum Fiorentina e cu spatele la zid și nu doar că trebuie să-l dea la vară, trebuie să-l dea în condiții mult mai puțin avantajoase. Căci altfel riscă să-l piardă gratis.

Se tot vorbește că fotbalul ăsta e al oamenilor și pentru oameni. Tare mi-e teamă însă că nu-i așa. Nu e nici măcar al fotbaliștilor. A devenit din ce în ce mai tare al impresarilor. A căror foame de bani e invers proporțională cu vremurile pe care le trăim. Și pe care, la foame mă refer, nimeni nu se obosește s-o stăvilească. De ce oare?