Atunci când vine vorba de Atletico Madrid, există o certă senzație de ”deja-vu”. Iar acest mijloc de săptămână nu face excepție. La fel și când vine vorba despre Cholo Simeone. De câte ori se spune despre această echipă că e gata, că nu mai are nicio șansă, că ruina e aproape, ei bine fix atunci găsește o modalitate să iasă din încurcătură, să renască și să se arate dornică s-o ia de la capăt. Iar cu Cholo, situația e identică. De câte ori n-am vorbit despre finalul unui ciclu (cam lung, ce-i drept, pentru fotbalul de azi), de câte ori n-am scris despre stilul argentinianului, deloc potrivit cu ceea ce are la dispoziție, de câte ori n-am crezut că ar fi momentul punctului final. Și de fiecare dată Cholo a supraviețuit. Pentru că, da, asta e el, un supraviețuitor, iar Atletico Madrid e greu de conceput astăzi fără prezența lui pe banca tehnică.

În week-end, după ce Atletico pierdea pe ”Metropolitano” cu Mallorca, s-au auzit pentru prima dată voci dezaprobatoare îndreptate direct dinspre tribună către Simeone. Nu una-două răzlețe, ci destul de multe. Nu i-a picat bine evident asta argentinianului, care și-a asumat imediat eșecul, însă perspectiva unei deplasări la Porto cu obligația de a câștiga nu suna deloc bine printre fanii unei echipe ce n-a fost niciodată recunoscută pentru viziunea sa ofensivă. Iar privirile în răspăr către Simeone aveau mare legătură cu salariul său uriaș, corelat și cu ideea că e cel mai bun lot al lui Atleti din ultimii 20 de ani. Iar când în minutul 10 al unei partide ce musai trebuia câștigate se mai accidentează și golgheterul, Luis Suarez adică, iminența unui dezastru era palpapibilă. Căci Atletico era inclusiv în situația de a ieși de tot din Europa, fiindcă Liverpool nu părea că se dusese la Milano cu ideea fixă de a face victime în tabăra Milanului.

O scurtă paranteză. Faptul că Luis Suarez a părăsit gazonul de pe ”Do Dragao” cu ochii în lacrimi e foarte sugestiv pentru ceea ce înseamnă azi Atletico Madrid. Implicit și Cholo Simeone. Suarez face în ianuarie 35 de ani, a jucat destul, a trăit destule în fotbal și a câștigat destul. E profesionist, dar nu pare genul de om emotiv peste măsură. Lacrimile sale ne arată însă că nivelul de implicare la Atletico e uriaș, iar asta fără munca antrenorului nu se poate realiza. Dacă un jucător ca Suarez e capabil să-și exteriorizeze astfel emoțiile, e limpede că Simeone înseamnă mai mult decât un antrenor pentru vestiar. Paranteză închisă.

Mă întorc la Porto. Unde am regăsit acel Atletico intonând în cor ”Simfonia Eroica”. Nu de Beethoven, ci de Simeone. Supraviețuitorul Simeone. Toată memoria recentă a acestei echipe e plină de momente în care istoria se rescrie. Și în sens negativ, logic, vezi acea finală de Champions League de la Lisabona cu acel gol al lui Ramos, căci în fotbal, ca și-n viață, nu există un sens unic. Un gol ori o intervenție a portarului, eventual o mică bătălie pe la marginea terenului, și totul se schimbă. Pentru că la Atletico funcționează excelent aspectul emoțional. Capacitatea sa de rezistență în situații de o adversitate crâncenă e de-a dreptul uluitoare. Cum a reușit Cholo să supraviețuiască acestui duel cu un Porto foarte tare și cu antrenor, Conceicao, ce ar merita o șansă în fotbalul mare după acel nefericit episod Nantes, într-un meci în care până în minutul 56, când a dat gol Griezmann, echipa era descompusă, de-a dreptul oribilă, cum a reușit așadar Cholo să supraviețuiască ține de latura aproape mistică a acestui antrenor ce nu renunță niciodată la culoarea neagră atunci când vine vorba de fotbal. Nici vestimentar, nici din alte puncte de vedere. Cine ar vrea să-l vadă pe Simeone altfel decât e acum, cine crede că Atletico poate face performanță altfel decât bazându-se pe eroism, cred că trebui să caute-n altă parte. Eventual să-și amintească felul în care a câștigat Atletico titlul în sezonul trecut din La Liga. Acestei echipe nu-i priește un galop de sănătate, această echipă se hrănește doar din propria suferință. Pentru că și Cholo e așa.

LINIȘTITUL ANCELOTTI

Întâmplător, în aceeași zi l-a redescoperit pe Carlo Ancelotti. Care e fix opusul lui Simeone. Și a cărui revenire pe banca lui Real Madrid a fost privită cam cu încruntare. Plecase Zidane, iar ceea ce lăsase el în urmă nu era tocmai senzația că întoarcerile sunt foarte în regulă la Madrid. Câștigase campionatul, ce-i drept, dar impresia lăsată în competiția supremă a madrilenilor, Champions League, nu prea fusese în regulă. În plus, Ancelotti venea după o perioadă cam tulbure la Everton, o demitere la Napoli și o înlăturare bizară de pe banca lui Bayern, bizară căci fusese concepută de vestiar, ori tocmai aici era principala calitatea a italianului, gestionarea ego-urilor din vestiar. Părea că, îmbătrânind, și-a pierdut din abilități. Iar faptul că a insistat să-și aducă fiul, pe Davide, ca asistent principal nu dădea chiar bine în fața unui public a cărui exigență o știm.

Fac și aici o scurtă paranteză. Cei doi coloși ai fotbalului spaniol au ca organigramă tehnică următoarele situații: tată-fiu la Real Madrid, frate mai mic-frate mai mare la FC Barcelona. Cum ar fi apreciate pe la noi astfel de ”nepotisme” n-aș vrea să mă gândesc. Paranteză închisă.

Ancelotti a privit situația cu același calm pe care i-l vedem și-n meciuri. ”Nu cred că trebuie să-mi justific metodele”, a spus, adăugând că performanțele sale o fac mai bine. Perfect adevărat. La Real Madrid totul pare să meargă ca pe roate, iar meritul antrenorului se vede și aici. Dacă la Simeone vorbeam de ”Simfonia Eroica”, la Ancelotti putem să ascultăm ”Odă Bucuriei”. Că tot am vorbit de legăturile acestui club cu Europa. Nu pe versurile lui Schiller, ci pe vorbele din teren ale altui neamț, Toni Kroos. Și, eventual, pe interpretarea acestui brazilian, Vinicius, a cărui schimbare la față e marele succes al lui Ancelotti, dincolo de punctele din campionat și câștigarea grupei de Champions League.

Astăzi, Real Madrid e mare favorită în La Liga. Ce pare a fi și principalul obiectiv al lui Ancelotti, care a câștigat campioanate peste tot, mai puțin în Spania. În Champions League pare, la momentul discuțiilor, puțin în urma marilor favorite Bayern, City și Liverpool. A scoate însă pe Real Madrid din calculele acestei competiții mi se pare o eroare. Iar situația, cred, e aceeași și la Atletico.