Hai să vorbim puţin despre fericire! E o noțiune suficient de relativă, pentru care orice individ are o definiţie proprie, un termen mai degrabă idilic ce s-a convertit în obiectivul prioritar al existenţei noastre. Unii cred că secretul fericirii stă în a face întotdeauna ceea ce îţi place. Alţii schimbă puțin direcțiile de mers și spun că fericirea vine atunci când îţi place întotdeauna ceea ce faci. Există și teoria cum că fericirea ar fi o sumă de mici chestii care apar în viețile noastre, iar mai apoi dispar cu aceași viteză. Aici se presupune că din ce în ce mai mulți gândesc pragmatic și zic, da, fericirea e o sumă de mici chestii: o mică maşină, o mică vilă, un mic iaht, un mic cont cu 6 mici zerouri într-o mică bancă, eventual dintr-o mică insulă cu impozite mici. Fiecare vrea să fie fericit, dar fiecare simte senzaţia de fericire după propriile gusturi. Eu sunt fericit într-un fel, iar asta nu înseamnă că alții trebuie să fie fericiți în același fel ca mine. Din punctul de vedere al acestei noțiuni, definiția este la fiecare în parte.

Nu vă speriați! Este un text despre fotbal. Apropo, nu știu dacă ați observat, dar atunci cînd vine vorba despre fotbaliști, fericirea are alte unități de măsură. Ceea ce pentru marea majoritate a oamenilor normali ar fi o fericire maximă, la ei se găsește mai mereu ceva care să umbrească această senzație. Logic ar fi să fie fericiți zi de zi, nu? Fac ceea ce le place și le place ceea ce fac, asta zic că e limpede. Ba mai iau și bani mulți pe chestia asta, ceea ce maximizează sentimentul. Numai că ei judecă altfel lucrurile.

Lorenzo Insigne, de exemplu, face parte, cred, din categoria oamenilor fericiți. Nu știu cât de fericit era el acum 3 luni sau acum 3 ani, dar tind să cred, din ceea ce se spune că va însemna cariera și viața lui de-acum încolo, că nu atingea procentajul maxim. Abia din vară probabil că o face. Din vară când va abandona țara natală, Italia, va lăsa deoparte Serie A, își va scoate de pe braț banderola de căpitan al unei echipe, Napoli, implicată în lupte îndrăznețe, va depozita într-un dulap tricoul ”squadrei azzurra” cu care tocmai a ieșit campion european și, după toate astea, se va urca în avion cu destinația Toronto. Canada și Major League Soccer îl așteaptă cu brațele deschise.

Iar aceste brațe deschise înseamnă un contract pe 5 ani și 13 milioane de dolari pe an. Plus ceva bonusuri, vreo 5 milioane, un mărunțiș, pe-acolo. Asta apropo de ceea ce spuneam mai sus, de micul cont în bancă și de necesarele 6 mici zerouri. Minimum. Din punctul ăsta de vedere, case closed, căci de-aici până la o mică vilă, un mic yaht sau o flotă de mici mașini calea e foarte scurtă. Iar ”Lorenzo magnificul”, așa cum i se spunea la Napoli, va deveni din iulie ”Lorenzo magnific-plătitul”. Bravo lui.

La fel de scurtă e însă și calea spre uitare. Departe de mine gândul să judec deciziile altui om cu mintea mea. Nu știu ce aș fi făcut eu în situația lui Lorenzo, la fel cum nimeni nu știe care e situația lui personală. Poate că nu se mai înțelege cu nevasta și a simțit nevoia unei schimbări, ca să-și salveze căsnicia. Greu de crezut totuși, de vreme ce e cu Genoveffa din 2013, iar la finalul lui 2021 au și oficializat relația, dar cine mai știe în ziua de azi. Poate că vrea să le ofere celor doi copii un viitor mai linișit, iar din punctul ăsta de vedere Canada e locul ideal. Poate că a investit banii în cine știe ce afaceri proaste și-acum vrea să recupereze. Poate că s-a săturat de vremea din Napoli și vrea să experimenteze și frigul canadian. Poate că s-a plictisit de Capri, Positano, Amalfi ori Ischia și vrea să cunoască și alte locuri. Ori poate, pur și simplu, i-a ajuns stilul de viață câteodată periculos din Napoli și caută siguranța din Toronto.

Insigne are totuși 30 de ani. Nu 35. Are câteva milioane bune strânse pînă acum la Napoli. E adevărat, propunerea de prelungire făcută de Aurelio De Laurentis, care-i solicita să accepte o reducere de aproape 50 la sută a salariului actual, poate fi considerată ușor jignitoare. Dar, mă întreb, nu existau alte variante în Italia sau în Europa care să-i asigure un confort financiar și să-i ofere perspectiva de a continua la cel mai înalt nivel fotbalistic. Măcar doi-trei ani, apoi rămânea timp și de altele. Sincer, și Newcastle, care caută cu disperare fotbaliști, suna mai bine decât Toronto, e totuși Premier League, nu? În fond nu venea în Liga 1 de la noi să joace pe câteva mii de euro pe lună, vorbim totuși de câteva sute de mii pe lună. Insigne a ales însă banii și nu e de judecat și cu atât mai puțin de condamnat. Sper doar să nu spună la momentul prezentării sale la Toronto că a ales astfel sedus fiind de proiectul sportiv ce i-a fost prezentat.

Ne putem întreba care e adevărata fericire a unui fotbalist. Nu cumva faptul că face exact ceea ce-i place, lucru pe care un procent uriaș din populația globului nu-l experimentează și trebuie să facă în sensul ăsta tot felul de concesii, nu cumva asta contează din ce în ce mai puțin?