Nu știu ce-o fi fost Simeone într-o existență anterioară, dar e mai mult decât posibil să fi fost pisică. Sau, în fine, motan. Ce nu și-a consumat cele 9 vieți pe care se zice că le posedă și le-a pasat către actuala trecere pe pământ a lui Cholo. Altfel nu se explică! Fiindcă atunci când vine vorba de Simeone (și de Atletico) avem mai mereu o certă senzație de deja-vu. 

De câte ori se spune despre această echipă că e gata, că nu mai are nicio șansă, că ruina e aproape, ei bine fix atunci găsește o modalitate să iasă din încurcătură, să renască și să se arate dornică s-o ia de la capăt. De câte ori se spune despre Cholo că e gata, că a ajuns la finalul unui ciclu (cam lung, ce-i drept, pentru fotbalul de azi), că nu se mai potrivește ca filozofie cu lotul foarte bun pe care-l are la dispoziție și că a venit vremea punctului final, ei bine fix atunci se întâmplă ceva și Cholo supraviețuiește. Pentru că, da, ăsta e el, un supraviețuitor, iar Atletico Madrid e greu de conceput astăzi fără prezența lui pe banca tehnică.

Sâmbătă, cu Valencia, deja-vu-ul a fost flagrant, aproape că ne trăgea de mânecă, fiindcă ne mai întâlnisem cu situația asta și acum o lună, la Porto. O primă repriză oribilă, o a doua epică și un final cu accente eroice. Toată memoria recentă a acestei echipe e plină de momente în care istoria se rescrie. Și în sens negativ, logic, vezi acea finală de Champions League de la Lisabona cu acel gol al lui Ramos, căci în fotbal, ca și-n viață, nu există un sens unic. Întrebarea e cât va mai dura.

Senzația e că Simeone tot încearcă să dezbrace, măcar fotbalistic, acea haină cenușie cu care ne-a obișnuit. Și nu prea îi iese, pentru că tot ceea a realizat el la această echipă s-a bazat pe eroism și suferință, nu pe zâmbet și bună dispoziție. Are acum la dispoziție cel mai bun lot din ultimii 20 de ani, cel mai ofensiv și ofertant din punct de vedere al fotbalului, iar lui Cholo poate că-i revin în minte flash-uri din tinerețe. Puțină lume cred că știe cum a arătat începutul carierei sale ca antrenor, la River, în Argentina. Era numit ”kamikaze”, pentru că deseori avea în teren o formulă ce cuprindea 4 sau 5 atacanți (Radamel Falcao, Alexis Sanchez erau doi dintre ei), plus un mijlocaș de mare talent, ”Burrito” Ortega, care alerga însă puțin. A luat atunci campionatul, dar acele idei au dispărut înghițite fiind de cele pe care le știm cu toții azi și mulți spun că perioada Catania a fost decisivă în acest sens. Acum pare că le regăsește când și când prin sertarele memoriei, dar imediat cum le deschide se găsește cineva pe-acolo care i le închide în nas și-i reamintește: ”eroic, Cholo, eroic!”

Întrebarea de mai sus însă rămâne. Cât mai poate dura? Câte vieți mai are pisica Simeone? Cât supraviețuiește totuși un supraviețuitor de meserie?

INTER ȘI DECIZIILE COERENTE

Astă vară, când era cald și bine iar sectorul interist din Milano încă sărbătorea, plecarea bruscă a lui Antonio Conte, urmată de cea a lui Lukaku și, parțial, cea a lui Achraf Hakimi introduceau un front de aer rece ce prevestea mai degrabă un îngheț decât o continuare a zilelor însorite. Era ora deciziilor și nu de puține ori la Inter deciziile au fost bizare. Inclusiv (sau mai ales) pe vremea lui Moratti. Doar că ceva se schimbase în zona de conducere a clubului, vezi și aducerea lui Conte și achiziționarea celor doi fotbaliști amintiți, iar planul de redresare a venit rapid, de parcă deja exista. Planul s-a numit Simone Inzaghi, iar prima sa ramificație s-a numit Edin Dzeko.

Trecerea n-a fost foarte lină la început, dar nici n-a avut turbulențele pe care le anticipau mulți. Simone Inzaghi n-a revoluționat sistemul pus la punct de Conte, doar a mai slăbit puțin frânele ceea ce inițial le-a oferit jucătorilor un pic de nesiguranță, dar ulterior a început să le placă. Iar Dzeko, raportându-ne la prețul plătit, la salariul oferit și la ceea ce izbutește pe teren, s-a transformat într-o afacere foarte rentabilă. Atât de rentabilă încât puțini și-ar mai dori acum o întoarcere a lui Lukaku, în ciuda declarațiilor de dragoste trimise de el.

Inter a trecut cu bine sâmbătă de un meci capcană, cu Venezia, grație lui Edin Dzeko. Genul acela de meci care te poate duce în situația de a pierde un titlu. Se spune că o echipă campioană trebuie să poată câștiga și jucând prost, iar Inter tocmai a făcut-o. Că acum e principala favorită la ”scudetto” e de la sine înțeles. Astă vară nu era chiar așa.