Englezii îi spun  simplu ”FA Cup”. Caută să evite pe cât pot alăturarea sponsorului, căci și această competiție a fost nevoită să țină pasul cu vremurile, să se adapteze la noile realități economice și la nevoia de bani. Noi îi spunem ”Cupa Angliei” și așa ar trebui să rămână, căci ”FA Cup” în limba română sună fix ca termenii corporatiști de care suntem încercuiți.

Să mă apuc acum să scriu și să povestesc că e cea mai veche competiție din lume ar fi și derizoriu și redundant. Toată lumea știe asta. Ofer totuși amănuntul primului sezon, poate că ăsta a scăpat într-un fel: 1871-1872. Întrebându-ne ce se întâmpla pe la noi în acele vremuri când în Anglia se desfășura, la nivel organizat, o competiție fotbalistică vom descoperi răspunsul la vechea noastră dilemă de ce nu vom fi niciodată ca ei.

Dintre toate națiunile europene, Anglia este probabil țara în care tradițiile sunt cel mai bine conservate. E de ajuns să calci o singură dată dincolo de Canalul Mânecii ca să te convingi de asta. Iar fotbalul de acolo se alătură prin Cupa Angliei. Trăim vremuri în care banii contează și dictează, dar englezii au știut an de an să aibă grijă de această competiție și să n-o lase să se piardă în umbra colosului care a devenit Premier League. Sezon după sezon povești incredibile și personaje amuzante își fac apariția în FA Cup, iar asta ține trează atenția tuturor și menține această aură ce s-a țesut de atâta amar de vreme. Însăși faptul că începe încă din august, cu participarea echipelor din a 10-a și a 9-a divizie, unde fotbalul e jucat în timpul liber și doar de plăcere, e uluitor. Rând pe rând intră în scenă ligile superioare, până se ajunge la grupările din Premier League, cu bugete stratosferice și salarii de milioane. Dar niciodată nu dispar surprizele. Și niciodată nu va dispărea spiritul acestei competiții și, extrapolând, spiritul fotbalului din Anglia. Senzația de apartenență la comunitate, ideea de a fi suporter al echipei locale, indiferent cât de mică e și cât de jos e plasată pe harta fotbalului din Regat.

Paranteză. Scriu acest text la puține ore după ceea ce s-a petrecut joi seară în confruntarea de Europa League dintre Barcelona și Eintracht Frankfurt. Vă imaginați vreun club din Anglia, din orice categorie doriți, unde să se întâmple ceea ce s-a întâmplat pe ”Camp Nou”, invadat, la propriu și la figurat, de nemți? Eu nu. Închid paranteza.

În ziua de azi, posibilitatea ca o echipă de categorie inferioară să câștige trofeul e minimă. Aproape de zero. Farmecul de la început se mută, către faza finală, spre supermeciurile ce au loc de regulă pe ultima turnantă și se transformă deja într-un interes global. Iar aici, apropo de grijă, ideea celor două semifinale programate într-un același week-end și pe același stadion, legendarul pentru englezi ”Wembley”, e excelentă. E un festival al fotbalului, dar dincolo de toate al suporterilor.

Faptul că vom putea vedea, în prima semifinală, din nou un City-Liverpool nu poate decât să ne bucure pe noi, cei care privim sportul ăsta ca pe un spectacol. Mai ales după ce am văzut în week-end-ul trecut în meciul dintre cele două. Prin 2009, 2010, 2011, englezii priveau cu jind la desfășurarea de forțe din ”El Clasico”. Erau pe-atunci confruntări teribile între Barcelona și Real Madrid, între Messi și Cristiano, între Guardiola și Mourinho, ce opreau respirația planetei timp de 90 de minute și o împărțeau în două. Acum nu mai au motive. City-Liverpool s-a transformat în noul clasic al Europei, fără să fi fost vreodată un clasic în Anglia, dar multe se leagă de Guardiola și Klopp, de Klopp și Guardiola, în ce ordine doriți. De fapt, ăsta e clasicul, Pep vs Klopp. Sunt cei mai buni antrenori ai momentului, iar dacă ei nu obosesc să spună asta unul despre celălalt, de ce am obosi noi încercând că aducem contraargumente. Am făcut-o destul cu Messi și Cristiano, iar acum parcă ne pare un pic rău că au îmbătrânit.

Cea mai veche competiție din lume și cel mai nou clasic al fotbalului mondial. N-ai cum să pierzi un astfel de show, din care toți avem, într-un fel sau altul, de câștigat.