Acum că Real Madrid a câștigat și-n formă matematică un campionat pe care-l luase oricum de prin noiembrie, mulți caută să spună că, de fapt, în spatele acetui succes n-ar sta neapărat meritele grupării ”blanco”, cât avantajele create de adversarii tradiționali, Barcelona și Atletico, precum și de incapacitatea celor de la Sevilla de a gestiona presiunea unui astfel de traseu de anduranță. Un pic de adevăr există, căci stagiunea Barcelonei și al lui Atletico e de uitat, dar a pedala mai departe pe această teorie e clar nedrept. Real Madrid a fost echipa cea mai constantă, care a știut să treacă rapid de momentele delicate, iar amestecul de valoare și experiență din lot a reprezentat elementul ce a făcut diferența.

Și tot acest ”melanj” a avut un factor de legătură. Carlo Ancelotti. Toată lumea privește la Benzema și la sezonul său uluitor, la Courtois și la intervențile sale fantastice, la Modric și la acel elixir al tinereții pe care, dacă l-a descoperit, ar face bine să-l ofere umanității, cu eleganța acelui ”exterior” marcă înregistrată. La Casemiro, în continuare de neînlocuit, și la Kroos. La Vinicius, cu a sa transformare dintr-un jucător agitat și complexat la momentul deciziilor într-unul care face diferența. Eventual la Militao și Alaba, ce au făcut uitată plecarea unei instituții așa cum era Ramos și unui campion mondial ca Varane. Toți au meritele lor. Niciunul însă precum don Carlo.

Spunea Coelho că viața noastră e o călătorie constantă, de la naștere până la moarte. Stațiile se succed, peisajul se schimbă, partenerii de voiaj se mai transformă, însă trenul merge înainte. E însă foarte important să lași o bună impresie prin gările pe unde te conduce locomotiva destinului. Căci asta s-ar putea să te ajute. Ancelotti a făcut asta mereu și nu cred că există club pe la care să fi trecut tehnicianul italian și unde să nu fi lăsat o amintire excelentă.

Există în fotbalul de azi antrenori de echipe mici și de echipe mari. Sau antrenori care transformă locul în care se află, de parcă ar avea o baghetă magică. În această categorie eu l-aș pune pe Klopp, dar nu l-aș uita nici pe Simeone. Guardiola e doar pentru echipe mari, Gasperini, de exemplu, nu pare, mă tem că nici Pochettino nu e. Rămâne acum să ne lămurim cum stau lucrurile cu Ten Hag. Pe Ancelotti parcă-l poți plasa la toate categoriile posibile, însă vestiarul unei echipe mari i se potrivește clar cel mai bine.

Și asta pentru că impune respect. Prin metode, prin caracter, prin ceea ce a reprezentat ca fotbalist, prin ceea ce a adunat ca tehnician. Să iei campionatul în primele 5 țări de pe harta fotbalului european nu-i o întâmplare, nu-i noroc, e știință. Privindu-l pe Ancelotti în timpul meciurilor complicate, când apar probleme, parcă vezi un bunic ajuns la al șaselea nepot, pe care nu-l mai angoasează diversele situații apărute la o plimbare prin parc, căci le-a trăit înainte oricum. Nu-și smulge părul din cap, nu urlă ca un apucat, doar roade mai abitir la guma lui de mestecat și-și ridică o sprînceană. Ăla e de fapt barometrul. Și găsește mai apoi soluția. Dacă nu pe moment, în viitor.

Liniștitul don Carlo a fost exact ceea ce Madridul a avut nevoie după Zidane. Și într-un context fotbalistic, vezi situațiile de la Barcelona și Atletico, unde era nevoie în primul rând de liniște. Acum vine returul cu City, dar îndrăznesc să spun că sezonul lui Ancelotti nu depinde de asta. Dacă Real Madrid ieșea din competiție în ”optimi”, poate că discutam altfel, însă a ajunge în semifinalele acestei competiții colosale deja devine un premiu în sine. Sunt multe detalii ce pot face diferența în 90 sau 120 de minute, unele greu de controlat. Un campionat în schimb se câștigă greu, e ca o simfonie și e nevoie ca orchestra să urmărească în permanență linia melodică. Rolul dirijorului e aici esențial. Carlo Ancelotti a fost dirijorul perfect pentru o ”Odă a Bucuriei” madrilene.