Acest text nu se adresează celor care cred că Pep Guardiola e un antrenor mediocru, care și-a construit cariera și CV-ul cu o doză incredibilă de noroc, iar trofeele Champions League le-a câștigat pe spatele lui Mesi, Xavi și Iniesta. Cei care cred asta pot lesne accesa butonul ”exit”. Acest text nu se adresează nici celor care cred că Pep Guardiola e un geniu. Acest text se adresează doar celor care caută, ca și mine, să-și explice traseul lui Pep Guardiola de după plecarea de la Barcelona. Traseul european, la el mă refer.

E totuși un traseu ciudat, căci vorbim totuși de tehnician ce a revoluționat fotbalul la un moment dat. Dar un traseu ce n-are cum să nu fie pus în legătură cu Messi și ceilalți băieți pe care i-a avut în Catalunya. Se spune că destinul te pune în fața unor uși, dar depinde de fiecare-n parte pe care o deschide. Pep a deschis ușa despărțirii de Barcelona, iar azi n-ai cum să nu te întrebi dacă palmaresul său și al clubului catalan n-ar fi fost cumva altele dacă el ar fi ales să rămână și nu să plece.

S-au făcut de curând 10 ani de când el a anunțat că părăsește Barcelona, la capătul unei ”duble” cu Chelsea ce a semănat, pe alocuri, cu cea împotriva lui Real Madrid din aceste zile. 10 ani în care Guardiola a fost singurul antrenor din peisajul european căruia i s-au numărat trofeele pierdute și nu cele câștigate. Și căruia i se aruncă mereu în față poate cel mai important trofeu pierdut, Champions League. La Barcelona, Pep l-a luat de două ori, de alte două ori s-a oprit în semifinale, iar de oprit s-a oprit în circumstanțe pe care n-are rost să le mai readuc în actualitate. Mi se pare limpede că Guardiola nu e un antrenor norocos, căruia șansa să-i surâdă la momentele esențiale. Ancelotti, în schimb, este, dar logodna italianului cu norocul a început imediat după acea crudă finală pierdută pe banca Milanului, împotriva lui Liverpool, vă amintiți cred povestea. Norocul însă ți-l mai faci și tu, cu mâna ta, îl iei ca partener de drum, dar trebuie să ai și grijă mare cum te comporți cu el, căci e imprevizibil.

Spunea Coelho că viața noastră e o călătorie constantă, de la naștere până la moarte. Stațiile se succed, peisajul se schimbă, partenerii de voiaj se mai transformă, însă trenul merge înainte. E însă foarte important să lași o bună impresie prin gările pe unde te conduce locomotiva destinului. Căci asta s-ar putea să te ajute. Ancelotti a făcut asta mereu, iar norocul care se zice că-l însoțește n-ar trebui să fie întâmplător.

ȘI TOTUȘI KARMA?

Fac o paranteză. Deunăzi, după returul dintre Villarreal și Liverpool, mi-am amintit împreună cu Gică Craioveanu de un moment teribil din istoria ”Submarinului galben”, retrogradarea din 2012. Atunci, în ultima etapă a sezonului 2001-2012, Atletico Madrid a trimis Villarreal în Segunda cu un gol marcat de Radamel Falcao în ultimul minut al unui meci în care Atletico n-avea absolut nimic în joc, ba chiar câștigase cu 4 zile mai devreme Europa League, la București. Cu un egal, Villarreal se salva, cu acel gol al lui ”El Tigre” a retrogradat. Urmăriți vă rog traseul lui Cholo Simeone de-atunci, traseul european mă refer, cele două finale pierdute așa cum au fost pierdute și spuneți-mi dacă nu cumva e adevărat ce se spune despre karma! Puteți face, eventual, același lucru și cu traseul lui Falcao.

Am închis paranteza. Unde vreau să ajung, poate că vă întrebați. Păi la karma. Când a plecat de la FC Barcelona, Guardiola n-a fost înțeles de nimeni. Ba chiar a șocat vestiarul, ce nu se aștepta la așa ceva. A avut el unele motive legate de conducerea de-atunci, cu fatidicul Bartomeu în prim-plan, dar tot a fost greu de înțeles decizia. Când a plecat de la Bayern, tot după o semifinală pierdută în fața unei echipe din Spania, Atletico, iar n-a fost înțeles de nimeni, nici măcar de șefii bavarezilor care nu luaseră în calcul posibilitatea asta. ”Schimbi locul, schimbi nororcul” se zice pe la noi și poate că Guardiola asta a vrut. Și-a forțat însă acest noroc și a făcut ca în momentele esențiale acesta să-i întoarcă spatele. Apropo, vă mai amintiți de golul anulat cu VAR din returul ”sfertului” cu Tottenham din 2019?

Departe de mine ideea de a duce textul într-o zonă mistică. La fel cum ar fi greșită o astfel de abordare atunci când vine vorba de Real Madrid și de parcursul său formidabil în acest sezon. Aspectul mistic există și nu trebuie neglijat, dar nu e decisiv. La Real Madrid decisiv e altceva, tricoul ala care cântărește enorm, istoria aia plină de trofee și realizări, toate transformate într-un doping moral formidabil pentru cei care îmbracă, într-un context sau altul, respectivul tricou. Băieții ăia știu că-s buni și știu că pot realiza orice, ȘTIU, ăsta e cuvântul, pentru că, da, tricoul ala, îmbrăcat de alții, a mai făcut-o, iar dacă acum sunt ei cei ce-l îmbracă, înseamnă că pot și ei.

De când a plecat de la Barcelona, echipele lui Guardiola au avut mereu probleme în momentele esențiale din Champions League. Pep e regele semifinalelor, nimeni n-are mai multe ca el, dar acolo parcă i se întâmplă ceva, iar starea lui de spirit se transmite vestiarului. Pare că-i lipsește ceva, ”huevos” zic spaniolii, pentru a câștiga partidele pe tărâm epic, așa cum o face Real Madrid. Guardiola își antrenează echipele în cele mai mici detalii, nimic nu e întâmplător în jocul alor săi, ei bine detaliul ăsta nu-l stăpânește. De ce oare? Poate pentru că-i lipsesc acele ”huevos” în teren? Poate pentru că-i lipsește Messi?

Multe au fost partidele în care Guardiola a inventat tot felul de chestii și nu i-a ieșit. Inclusiv în finala Champions League cu Chelsea, inclusiv în acel retur cu Chelsea din 2012, pe când era la Barca, de la care a început totul (3 fundași centrali, fără Dani Alves, plus titularizarea lui Cuenca, de care n-a mai auzit nimeni nimic de-atunci, în locul lui Pedro). Acum, în ”dubla” cu Real Madrid, Pep a făcut totul ca la manual. A urmat, cum s-ar zice în aviație, procedurile. Nu i se poate reproșa absolut nimic. Prăbușirea ”cetățenilor” după golul egalizator al lui Rodrygo ține de ceea ce spuneam mai sus, apropo de tricoul ”greu” al madrilenilor.

Anul trecut, după eșecul din finala cu Chelsea, Guardiola spunea că el n-a fost adus la City să câștige Champions League, ci să transforme clubul într-unul cu greutate în fotbalul englez. Mai are ceva de tras până să ajungă pe United sau Liverpool, din acest punct de vedere, dar obiectivul e aproape atins.

Și totuși, cu Champions League cum rămâne, Pep?