Stăteam eu în dimineața zilei de miercuri, în fine, cât poate fi ea de dimineață pentru un jurnalist sportiv obișnuit cu nopțile petrecute până la ore târzii în jurul fotbalului european, stăteam eu deci și mă gândeam: oare ar trebui să scriu ceva despre echipa națională a României? Oare lumea așteapătă (și) de la mine vreo părere?

Scriu rar despre fotbalul românesc, nu din snobism, cum ar putea unii să creadă, ori din orgoliu. Pur și simplu nu e domeniul meu, deși am crescut cu el, ca toată lumea, cu ajutorul lui, al fotbalului autohton, mi-am dezvoltat pasiunea pentru acest sport, care între timp mi-a devenit meserie, mod de a-mi câștiga existența. Îl prefer pe celălalt, pe cel european. Câteodată însă mai scriu și despre ceea ce se întâmplă pe la noi, cu diverse ocazii.

Și cum stăteam eu și mă gândeam dacă să scriu sau nu, mi-am amintit de un mesaj primit deunăzi, la o emisiune, ați ghicit, ”Fotbal European”. Nu mai știu la care, nu mai știu nici ce meciuri abordam, sigur erau dintre cele inter-țări din perioada asta, iar unul din primele mesaje a fost, citez din memorie, care, fiind de genul feminin mai trișează (am fost un pic malițios aici, recunosc): ”Sper să nu vorbiți și voi despre echipa națională. Ar fi pierdere de vreme. Totuși nu se poate vorbi la infinit despre nimic. Așa e echipa noastră națională astăzi, un nimic. Un nimic cu ifose”.

Așa că mi-am dat seama că omul are multă dreptate. Sigur că ”naționala” asta e, într-un fel, dragostea fiecăruia dintre noi, că alta n-avem. La echipe de club, mai treacă-meargă, mai poți ține cu Liverpool, cu Barcelona, cu Real Madrid, cu Milan, Juve sau Inter ori cu Manchester United. Poate chiar și cu Bayern. Atât timp cât zona autohtonă nu oferă mai nimic. Am avut și am o părere și despre asta, dar nu pretind ca lumea să fie de acord cu ea, mie mi se pare că nu prea poți fi fanul unei echipe din străinătate, departe de casă cum ar veni, pe care n-o poți urmări pe viu la meciuri decât extrem de greu, nu mai vorbesc de antrenamente, poți fi doar simpatizant. Dar, ca să revin, nu poți ține (simpatiza) cu Spania, Franța, Italia, Anglia ori Germania. Asta ar fi prea de tot. Tot cu România, la o adică, va trebui să ținem.

Apoi mi-am adus aminte de un text, scris de mine acum mulți ani, cred că 2011, când ratasem glorios calificarea la Euro 2012, în sensul că ratasem inclusiv barajul, unde se dusese, ce să vezi coincidență, Bosnia, care, ce să vezi coincidență, terminase pe locul doi, după Franța, la vreo 6 puncte distanță de noi. Îmi permit să redau un pasaj aici, fiindcă nu cred că în acești 10 ani, cu toată participarea aia scrâșnită la Europeanul francez, s-a schimbat ceva. Eventual doar s-a înrăutățit.

Deci:

”Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună. Era reperul nostru, mândria noastră. Ne interesa tot ce se întâmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am suferit şi noi atunci când sufereau ei. Ultima dată am plâns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborâm.

Atunci a avut loc și despărțirea. Mai apoi a început să apară indiferența, relația era una ciudată. Ea, ”naționala”, ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urâte, care sunt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci când nu vom mai dori să auzim de ea.”

Scriam asta, așadar, în 2011. Acum realizez însă altceva. Că în acești 10 ani s-au format mai multe generații care n-au trăit ceea ce am trăit eu și cei de vârsta mea. Generații care nu știu ce înseamnă un extaz colectiv, precum cel de după Argentina, ori o dramă comună, cea de după Suedia. Ei au preluat însă de la noi o tendință. Iar acum revin la textul de-atunci:

”În ultimii ani am avut tendința de a ne crede mai tari decât suntem. De a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Încercați un exercițiu! E un pic mai dificil pentru cei mai tineri, dar există soluții. Căutați jucătorii din acea epocă! Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Și ce făcuseră ei înainte să plece ”afară”, cu ce bagaj călătoriseră la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri, da, da, noi nu suntem Germania sau Franța sau Italia, pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu știu dacă se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport. Vârfurile fotbalului nostru n-au făcut altceva decât să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mârșăvii și mârlănii, din care greu se putea naște ceva notabil.”

Am încheiat citatul, vorba colegilor de la știri. Textul a fost scris, vă reamintesc, în 2011. Pe-atunci mai aveam fotbaliști răspândiți prin Europa, inclusiv un încă proaspăt câștigător de Champions League. Ia uitați-vă acum! Și o să pricepeți ce înseamnă ”nimic”. Nimic de România. Aruncați apoi un ochi la alte echipe naționale care, cât de cât, respiră, nu la cele mari. O să găsiți fie un star de renume mondial ca Bale la galezi, ori staruri de mai mici dimensiuni, dar staruri, pe la alții. Dacă nu în teren,  măcar pe bancă, măcar în zona de conducere. La noi? Ah, am uitat, nimic. Nimic de România.

Când s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plâns alături de el. Când s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plâns de dorul lui Hagi. Când se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.

P.S. 1

Măcar avem o consolare: Bulgaria, care ne-a întrecut în 1994 și a dat și un Balon de Aur, e mai praf ca noi. Aplauze!

P.S. 2

Coincidența face să-i cunosc pe cei doi selecționeri din acest moment, pe Edi și pe Florin Bratu. Cu ultimul am făcut sute de emisiuni și știu ce vorbesc. Ambii sunt extrem de pasionați de ceea ce fac, dornici să învețe, să studieze, să asculte. Dornici să facă performanță și să-și croiască un nume. L-am cunoscut și pe Mirel Rădoi, care m-a impresionat într-un zbor spre Dubai (era ianuarie 2020, încă nu ajunsese la noi pandemia și atunci ne pregăteam pentru barajul inițial cu Islanda) când, preț de 4 ore și ceva, a stat și a urmărit meciuri de-ale noastre și de-ale islandezilor, fără să știe că eram la câteva scaune în spatele lui. La fel îl pot caracteriza și pe el, la fel și pe Contra sau pe Răzvan, cel de mai demult nu cel de azi. Evident că atunci când rezultatele nu vin, răspunderea e antrenorului. Vă invit totuși să recitiți ceea ce am scris 3 paragrafe mai sus, apropo de tendința de a ne crede mai tari decât suntem. Și apoi să răspundeți cu sinceritate la o întrebare: credeți că Jurgen Klopp (sau Guardiola sau Mourinho sau Zidane sau Ancelotti sau Xavi ori alții) ar avea mai mult succes decât ei? Mă tem că știu răspunsul.