De când a pornit la drum proiectul ăsta PSG (sau ”Qatar SG”, cum ar zice unii), bazat pe luminile și faima Parisului, peste care au fost aruncați din abundență petro-dolarii de la Doha, de când a pornit la drum așadar, prea mult cheag de simpatie n-a strâns. Dimpotrivă, curentul de antipatie, în Franța și-n restul Europei, e mult mai puternic. Din motive știute, pe care nu cred că are rost să le dezbat acum.

ANTRENORUL N-A PĂRUT O PRIORITATE LA PARIS

De când a pornit la drum proiectul ăsta s-au pus la bătaie sute de milioane de euro, asta apropo de motivele de care aminteam mai sus. Pentru jucători, căci atunci când a venit vorba de antrenori deciziile au părut a fi luate doar din obligație, pe ideea că totuși trebuie cineva să stea și pe bancă și să-i pregătească pe oamenii ăia aduși pe sute de milioane și plătiți cu zeci de milioane. Dacă la capitolul achiziții să zicem că a existat mai mareu un plan, în zona tehnică n-am prea palpat așa ceva. Dacă luăm repede tehnicienii ce au stat pe banca Parisului în toți acești ani observăm că, în afara lui Ancelotti, toți ceilalți au avut ceva în minus în raport cu vestiarul. Kombuare a durat cât un ”petit dejeuner” tipic franțuzesc, Blanc a fost data afară pentru că l-a apucat inovația în acel retur de sfert de finală cu City (când s-a trezit să joace cu 3 fundași centrali, unul din ei fiind Aurier), Unai Emery, am priceput abia după, a fost adus fiindcă în ultimul moment a refuzat Simeone, Thomas Tuchel n-a priceput nimeni de ce a fost adus (e o poveste stufoasă, de fapt, ține de prietenia consulului onorific al Qatar-ului în Germania cu impresarul lui Tuchel și al multor vedete din zona de show-bizz) și foarte puțini au priceput de ce-a fost totuși dat afară, cât despre Pochettino, cam la fel de greu de priceput. Singura mișcare inteligentă a fost Ancelotti, care le-a și zis ”au revoir” qatarezo-parizienilor destul de repede, nu înainte de a le spune că dacă te caută Real Madrid ar fi bine totuși să nu refuzi.

Astăzi, ne aflăm cam în același scenariu. Pochettino urmează să plece, când se vor pune cap la cap aspectele legate de despăgubirile pe care le va primi. Dar de plecat, sigur va pleca. Dinspre Doha, după rezolvarea în stil caracteristic acelei zone a problemei Mbappe, s-a visat mult că va putea fi convins Zidane. Și asta, da, era o mutare mai mult decât coerentă. ”Keep dreaming” ar putea fi motto-ul acum în Qatar, căci Zizou, deși a fost s-a întâlnit inclusiv la Doha cu oamenii Emirului (că doar nu credeați că probleme de genul ăsta sunt preluate de Al Khelaifi), nu s-a lăsat convins. Chit că, în stilul lor, și insist mult pe ideea asta a stilului, qatarezii i-au oferit marea și sarea, ba chiar le încolțise în minte posibilitatea unui ”job” dublu, și la PSG și la ”naționala” Franței, fiind dispuși, la o adică, să ofere și o sponsorizare zdravănă Federației de la Paris pentru ca ideea lor, cam năstrușnică ce-i drept, să fie acceptată. Doar că Zidane a rămas ferm pe poziția lui de a aștepta doar postul de selecționer, ce se va elibera după Mondial.

GALTIER, PENTRU CĂ NU VREA ZIZOU

Așa că a început să prindă din ce în ce mai mult contur varianta Christophe Galtier. Propusă de Luis Campos, noua minte limpede de la lângă Al Khelaifi. Noul director sportiv, să admitem, chit că funcția pe care a fost angajat e cea de consilier al președintelui. Pentru un consilier însă are cam multă influență. Dacă e să judecăm corect, chiar o merită, fiindcă Luis Campos nu și-a croit un nume în fotbal doar pentru că, la un moment al vieții, a fost partener de tenis al unui om foarte bogat și influent. Luis Campos a arătat de ce e în stare la Monaco și la Lille, deși la Lille n-a apucat să se bucure împreună cu Christophe Galtier de titlul câștigat în 2021, căci, din pricina unor neînțelegeri de tip structural cu acționariatul, abandonase corabia cu câteva luni înainte.

Și-acum urmează întrebarea ce oferă, de fapt, subiectul acestui text: este Galtier omul potrivit pentru a conduce o echipă precum PSG? Mai bine zis un vestiar precum cel al lui PSG? Care nu e deloc simplu, ba chiar îndrăznesc să spun că e cel mai complicat posibil. Să reușești să-i faci să te asculte pe Mbappe (în noua sa variantă, cu noile sale privilegii), pe Messi, pe Neymar, pe Ramos, pe Verratti, pe Marquinhos și pe toți ceilalți, iată un demers la care nu știu câți ar avea curajul să se înhame. Galtier îl are, iar asta e o mare bilă albă pentru el. Tras mult în jos din punct de vedere al imaginii de faptul că n-a fost un mare jucător, compensează oarecum cu faptul că pe unde a antrenat a lăsat o impresie excelentă. A fost desemnat de trei ori cel mai bun antrenor al sezonului în Ligue 1 și trebuie să ținem cont că de fiecare dată concura împotriva celui care pregătea pe PSG. Și nu în ultimul rând, ba chiar cu asta cred că trebuia să încep, le-a luat un titlu parizienilor cu Lille, fără să aibă la dispoziție un lot colosal, raportat evident tot la rivalii de pe ”Parc des Princes”.

Într-un fel, Parisul a abordat corect tema: dacă a fost atât de bun încât să ne bată, de ce nu l-am aduce la noi? În alt fel însă, decizia oferă multe semne de întrebare. E limpede că marele obiectiv al PSG-ului e câștigarea Champions League, dar se poate obține asta cu un antrenor al cărui parcurs în competiție e mai degrabă inexistent? Exemplul Hansi Flick poate fi scos în față, dar se naște o altă întrebare: se compară vestiarul lui Bayern cu cel al lui PSG? Mai există însă și contra-exemplul Maurizio Sarri, devorat de vestiarul lui Juventus, cu Cristiano Ronaldo lider, deși avea în spate ceva performanțe cu Chelsea ori Napoli.

Galtier se auto-recomandă drept un antrenor onest, care detestă eșecurile. Mare admirator al lui Sir Alex, mai puțin al lui Guardiola, fără să aibă reputația de inovator a lui Nagelsmann, dar nici filozofia lui Simeone, se pregătește să se urce în cel mai important tren ce a trecut prin gara vieții lui. Știind din prima că el nu e Zidane. Va fi sprijinit de Luis Campos, ceea ce nu-i puțin, am însă dubii că la primul pas greșit Al Khelaifi va sări necondiționat în ajutorul lui. Ar fi totuși tare bine să reușească, pentru a readuce în prim-plan conceptul de tehnician care are succes prin metode, nu prin imagine, prin antrenamente, nu prin bunăvoința pe care o arată în fața unor super-staruri răsfățate.

În fond, ar fi succesul conceptului clasic de antrenor, nu al celui modern, adaptat la noile realități.