Am tot auzit de-a lungul anilor că fotbalul nu e doar o chestiune de viață și de moarte, e mai mult decât atât. Spusă de o legendă precum Bill Shankly, chiar scoasă oarecum din contextul inițial, ideea poate părea în regulă, în special din punct de vedere motivațional. Până când viața și moartea își dau întâlnire pe un teren de fotbal. Abia atunci realizezi că oricât de mult s-a dezvoltat el și oricât de mare e impactul pe care-l are asupra existenței noastre, fotbalul e doar un sport. Și-așa trebuie să și rămână. Pentru că viața e mult prea importantă și, aici vine deosebirea esențială față de sport, eșecul e ireversibil. 

Cadiz-Barcelona de sâmbătă seară trebuia să fie un meci liniștit, o repetiție a catalanilor pentru adevăratul examen al acestui început de sezon, cel cu Bayern de marți, o încercare a ”galbenilor” din Andaluzia de a ieși din dinamica păguboasă în care se aflau (zero victorii, zero goluri marcate). S-a transformat însă într-un meci al vieții contra morții, la propriu, în care s-au trezit aruncați, fără voia lor, cei din teren, cei din tribune și cei din fața televizoarelor. Am conștientizat din nou, o făcusem și anul trecut, la Euro, când cu Christian Erikssen smuls dramatic din ghearele morții, că anxietatea în fața unui eșec la fotbal nu se poate compara cu cea dintr-o luptă precum cea amintită mai sus, cu ideea oribilă că un om plecase de-acasă ca să vadă un meci de fotbal și a fost destul de aproape să nu se mai întoarcă. Pare-se că totul s-a terminat cu bine, senzația însă rămâne.

La fel cum, probabil, va rămâne pe panoul de onoare al imaginilor din acest an sprintul portarului de la Cadiz pentru a prelua un defibrilator de la cineva din staff-ul Barcelonei spre a-l arunca acolo, în tribună, unde se afla un medic, venit și el să se relaxeze, dar care s-a trezit că trebuie să-și facă meseria în timpul liber. Pe care și-a făcut-o, din ce se pare, exemplar. Pe acel panou vor rămâne și imaginile cu doi jucători de pe banca lui Cadiz, rezerve ce nu mai aveau cum să fie utilizate, alergând cu o targă spre peluză, fiindcă apăruse o nouă problemă medicală. Și tot acolo se vor regăsi momentele cu Araujo rugându-se pentru un om pe care nu-l cunoștea, dar care era un om a cărui viață conta cu siguranță mai mult decât punctele din teren, gestul lui Ansu Fati de după gol, preocuparea de pe fețele celorlalți fotbaliști puși în fața oribilei situații de fi martori la tragica posibilitate ca bătăile unei inimi să înceteze la câțiva pași de ei.

Atât de dezumanizat în ultima vreme, fotbalul a devenit mai uman sâmbătă seară. Aproape în același timp însă, la câteva mii de kilometri de ei, la noi, se întâmpla altceva. Cu o zi mai devreme, tot la noi, într-un duel al fantomelor, se întâmpla altceva. Știți bine despre ce e vorba, nu insist, fiindcă senzația de vomă ar fi prea mare. Și aici a fost o luptă (lupte), dar a bunului simț contra golăniei. A pierdut bunul simț și poate că unora li se pare normal să fie așa, de vreme ce golănia s-a instalat cu picioarele pe masă cam peste tot și a devenit o stare de fapt. Poate că ne despart câteva mii de kilometri, dramatic e că ne despart câteva mii de ore de educație. Lipsă.