Pe măsură ce treceau minutele și Milan-Juve de sâmbătă se apropia de final, imaginea pe care ”Bătrâna Doamnă” o lăsa era exact asta: o doamnă bătrână, suferindă, sufocată de probleme, chinuită de amintiri, cu gândurile vraiște și aproape în depresie, plus alte simptome ce invită la un prognostic rezervat. O doamnă bătrână ce a încăput pe mâna unui medic ce pretindea, la vremea respectivă, că știe perfect tratamentul, dar care medic se lovește zilnic de o realitate pe care n-a anticipat-o și pe care, din ce se vede, apropo de tratament, nu izbutește s-o gestioneze.

Mulți se întreabă acum dacă Juventus era cu-adevărat în suferință atunci când a fost readus Max Allegri. Și dacă nu cumva Pirlo avea mai multe argumente pentru a readuce imaginea tinerească a unei echipe subjugate atunci de personalitatea lui Cristiano Ronaldo. La fel de mulți se întreabă acum dacă nu cumva și Maurizio Sarrri a fost un pic nedreptățit atunci când a fost, destul de brutal, îndepărtat. Probabil însă că puțini din cei ce se întreabă astăzi lucrurile astea au strâmbat din nas când Allegri era reinstalat. La fel de probabil este că și Allegri era populat de cam multe certitudini atunci, deși perioada destul de lungă petrecută departe de fotbal ar fi trebuit să-i ofere și lui unele dubii.

În primul mandat, Juventus instaurase un soi de dictatură peste Serie A. Iar antrenorul a crezut că-i va merge și a doua oară. Între timp însă lotul torinezilor a coborât suficient de mult pe scara valorică, în timp ce rivalele, în principal cele două milaneze, dar nu doar ele, s-au întărit. Allegri a rămas țintuit în mrejele unui trecut glorios și n-a reușit să se adapteze la noua realitate. În care doamna sa bătrână nu mai intimidează și poate fi lesne maltratată de adversari care-și cunosc lungul nasului și care știu cum să iasă din situații delicate.

Cam cum era Milan înaintea duelului de sâmbătă. Campioana Italiei tocmai fusese zdravăn avariată de Chelsea, o partidă ce arătase destul de clar cam care e distanța față de vârfurile Europei. Dar care s-a scuturat repede de anxietăți și a câștigat clar, aproape fără să transpire. Încă o dovadă că mentalul la Milan e principalul argument, iar forța grupului e cea care contează, poate chiar mai mult decât ”explozia” unui Rafael Leao ce va fi greu de păstrat și-n sezonul viitor. Aici meritele lui Stefano Pioli sunt incontestabile, dincolo de incursiunile sale înțelepte pe tărâmul tacticii, unde l-a surclasat pe Allegri. Pioli a avut o strategie clară, în vreme ce Allegri a părut mereu că improvizează. Cât despre forța grupului, la Juve ea pare că nu există, de vreme ce echipa se dezintegrează la primul moment de dificultate.

”Fino alla fine?”, e titlul de pe prima pagină din ”Tuttosport” de duminică. Ziarul e suficient de apropiat de Juventus și cu destulă influență la Continassa pentru ca semnul de întrebare adăugat la cunoscutul motto al grupării torineze să nu aibă toate șansele să se transforme într-unul de exclamare. Evident în ceea ce-l privește pe Allegri, pe care deocamdată îl salvează situația financiară delicată a clubului, contractul ”beton” pe care și l-a creionat și dificultățile de a găsi un înlocuitor pe măsură. De Zerbi poate că era o soluție, dar Brighton s-a mișcat mai repede. O posibilă eliminare din Champions League însă ar putea grăbi lucrurile în direcția dorită, zice-se, doar de Nedved, iar din cele trei cuvinte ale respectivului slogan să rămână doar unul: ”Fine”.

P.S.

S-au tras la sorți grupele de calificare pentru Europeanul din 2024. Evoluția nostră la Frankfurt a fost excelentă, mult peste prestațiile din ultimul timp de pe terenuri, în sensul că bilele ne-au fost alături, nu se știe prin ce metode E posibil ca în Germania să fi mers și celălalt Iordănescu, seniorul, cu norocul lui proverbial, n-am încă informații în acest sens. Nici dacă, prin absurd, operațiunile ar fi fost regizate de noi nu puteam găsi o grupă mai abordabilă. Bine, pe la Federația nosatră se dorea Ungaria, așa dintr-un stupid exces de orgoliu tipic pentru cineva n-a bătut pe nimeni, dar are senzația că-i poate lua la pumni pe unii care chiar și-au dat-o cu greii.

Așadar, în loc să primim Olanda și Franța ori Italia și Anglia, am dat peste Elveția și Israel. Bonus Kosovo. Cu Belarus situația e incertă, în schimb cu Andorra o să avem un examen dificil, căci nu mai există echipe mici, nu-i așa? Asta o zicem noi, paradoxal. E momentul totuși să desfacem șampaniile. Și să le bem repede, că la fel am gândit și văzând grupa de la Liga Națiunilor, iar finalul îl știm. Partea bună e că de-aici nu avem unde să retrogradăm.