Într-un Mondial destul de gri, hai să-i zicem gri-petrol ca să nu ieșim din context, unde surprizele mai acoperă din jena ce se ivește când și când din nispul deșertului, Spania e o pată de culoare. Roșie, așa cum o știm cu toții. Un roșu furios, așa cum ar vrea ibericii s-o știm. Iar omul ce stăpânește pensula cu care mai aprinde sau mai stinge din acest roșu, selecționerul său, e la rându-i un caz aparte.

Spania e o țară cu zeci de milioane de selecționeri. Ca și noi, ca și mulți alții fiindcă, nu-i așa, la fotbal ne pricepem toți de când politica ne cam dă cu virgulă. Dar, printre milioane de selecționeri de canapea, Spania are unul singur adevărat, pe Luis Enrique. Și mai are Spania o echipă, un lot mai bine zis, un vestiar și mai bine zis, construit fix după filozofia lui, după ideile lui, după modul lui de a înțelege o viață ce i-a oferit, nici măcar n-a trecut mult timp de-atunci, cea mai cruntă încercare prin care poate trece o ființă umană.

Spania de azi e o fostă campioană mondială și europeană cu a treia cea mai scăzută medie de vârstă a acestui Mondial. Și care, spre deosebire de alte foste campioane mondiale, nu are niciun superstar, căci nu poți pune această patalama pe copii de 18 și 19 ani, pe o rezervă de la Real Madrid, pe un atacant abia ieșit din calvarul unor accidentări păcătoase, pe un altul despre care se zice că e convocat doar pentru că-i viitor ginere, nici măcar n-o poți pune pe căpitanul ei, ”the last man standing”, unicul supraviețuitor din 2010, dar exemplul tipic de anti-star. Spania are o unică vedetă, pe Luis Enrique, antrenorul ce și-a făcut cont pe ”twitch” ca să intre direct în contact cu oamenii pentru că nu suportă conferințele de presă, cu un simț al umorului vitriolic de multe ori, care a avut ”cojones” să-l lase deoparte pe Sergio Ramos (la fel cum a făcut Aragones cu Raul în 2008), care a luat un portar de care puțini spanioli auziseră, de la Brentford, în locul lui De Gea și care, în cel mai pur stil Guardiola, bunul său prieten, a pus un mijlocaș central, pe Rodri, să joace fundaș central, că să poată începe mai lesne construcția.

Poate că e prea devreme, de fapt, sigur e prea devreme, poate că n-a fost Costa Rica acel adversar care să conducă spre o analiză mai profundă, de fapt sigur n-a fost, dar poate că e sigur un lucru: Spania e capabilă de orice la acest Mondial pentru că tinerețea înseamnă lipsă de experiență, dar înseamnă și un entuziasm ce te poate cocoța acolo sus, unde doar îndrăzneții se avântă. Și pentru că acești entuziaști îndrăzneți au un paratrăznet perfect în persoana lui Luis Enrique, care aglutinează impecabil toate criticile, care nu se mai teme să piardă, fiindcă a pierdut deja enorm, care nu-și dorește glorie efemeră, fiindcă știe că nu e cel mai important lucru în viață și care, cel mai important, nu caută scuze ori alibiuri.

Spania de azi nu mai e ”Furia Roja”, e doar ”La Furia” și pentru că Luis Enrique e așa. Și zău că are toate motivele din lume. Iar asta înseamnă exact ce spuneam mai sus, că e capabilă de orice la fel cum nu e capabilă de nimic. Fotbalul de azi e un joc al incertitudinilor, în care cel slab îl poate bate pe cel puternic, și în care cei ce-l practică aleargă după certitudini și caută să scape de dubii. Iar aici, Spania de azi are un mare avantaj: selecționerul său.