S-a dus deja prima etapă a acestui Mondial atipic și cam gri. Sau gri-petrol, ca să păstrăm contextul. Primul Mondial în care nu prea se bea bere, nu doar pe stadioane și în jurul lor, ci și prin fața televizoarelor, fiindcă, pur și simplu nu-i anotimpul, și singurul, sper, când așteptăm finala nu ca să plecăm mai apoi la mare, în vacanță, ci ca să vedem dacă și cu ce vine Moș Crăciun în tolbă. 

BRAZILIA A ARĂTAT FOARTE BINE

În principiu, după prima etapă e mai bine să evităm analizele cu iz de verdicte. Putem face însă unele observații. Prima ar fi că Brazilia și-a respectat blazonul și rămâne marea favorită. A avut, ce-i drept, și avantajul de a fi intrat ultima în scenă, ca marile vedete la concerte, ceea ce le-a oferit jucătorilor lui Tite un plus de odihnă, dar le-a și sporit atenția, după surprizele ce se produseseră înainte. La fel de drept e că ”selecao” a și avut cel mai dificil adversar, o ”națională” a Serbiei cu multe ”nume”, cu mult caracter și suficientă personalitate. Cel puțin așa fusese în preliminari, căci împotriva brazilienilor ”plavii” s-au arătat cam prea respectuoși, cam prea temători. Asta nu sterge însă cu nimic din meritele Braziliei, cu o prestație destul de sobră în prima parte, mai avântată în cea de-a doua, când s-a apropiat destul de tare de versiunea pe care o dorește lumea de la o selecționată în care aproape toți componenții sunt superstaruri. Brazilia a fost mai mereu așa, amintiți-vă de Mondialul din 2006, și nu întotdeauna i-a și folosit chestia asta. Ține însă mult de selecționer, iar Tite pare capabil să stăpânească acest vestiar dornic să se simtă bine, dar la fel de dornic să facă și performanță. Liderul rămâne clar Thiago Silva, punctul de control e Casemiro, însă omul numărul unu e Neymar, deși unora poate nu li s-a părut prea concretă prestața lui. Neymar e cel care-i face să joace pe Vinicius, pe Richarlison, pe Raphinha, dintr-un motiv simplu; adversarii sunt foarte concentrați la el, îl privesc ca pericolul numărul unu, caută cu orice preț să-l oprească (a fost cel mai faultat jucător al primei runde), iar asta-i eliberează pe ceilalți. Iar aici dovada cea mai bună e Vinicius, mult schimbat față de versiunea de la Real Madrid, unde interpretează el rolul lui Neymar. Și încă ceva despre Brazilia: se spune că apărările câștigă trofeele, iar aici Brazilia stă bine, chiar bine de tot de vreme ce Militao e rezervă. Stă bine de tot inclusiv la capitolul portari, ceea ce e un element în plus.

”ULTIMUL DANS” AL LUI MESSI A ÎNCEPUT CU UN PAS FALS

”Favoritele nu prea câștigă Mondiale”, zicea Lionel Scaloni cu o zi înainte de prima mare supriză a acestui turneu final, una dintre cele mai mari din ultimii 50 de ani. Selecționerul argentinian se regăsește acum într-o poziție care ar trebui, dacă e să ne luăm după ce a spus, să-i convină: Argentina nu mai e chiar atât de mare favorită precum era înainte de startul competiției. Evident că nu-i convine lui Scaloni, fiindcă jocul Argentinei a fost departe de așteptări, chiar straniu, căci au fost lăsate deoparte toate ideile care conduseseră în principiu spre Copa America și apoi spre acea serie de partide fără eșec. Argentina n-a avut deloc răbdare, deși aceste asocieri calme și relaxate au fost o caracteristică a prestațiilor din ultimele luni, Messi și ceilalți păreau foarte preocupați să rezolve cât mai repede posibil subiectele, ca să treacă mai repede examenul ăsta de debut și să vină cele adevărate. Iar acum examenul cu Mexic a devenit de-a dreptul infernal, cu o presiune uriașă. S-a tot zis înaintea turneului final că pentru Messi ar cam fi ”the last dance”. A început cu un pas greșit, dar asta nu înseamnă că eroarea nu se poate repara. În fond muzica e bună, dirijorul e talentat și a arătat asta, iar orchestra a interpretat bine partitura până la Arabia Saudită.

SPANIA ȘI VEDETA SA: LUIS ENRIQUE

Singura favorită care a câștigat un Mondial după o înfrângere în primul meci a fost Spania. În 2010. Atunci era campioana Europei și avea să cucerească trofeul. Spania de azi e o fostă campioană mondială și europeană cu a treia cea mai scăzută medie de vârstă a acestui Mondial. Și care, spre deosebire de alte foste campioane mondiale, nu are niciun superstar. Spania a fost pata de culoare a acestei prime etape. Roșie, așa cum o știm cu toții. Un roșu furios, așa cum ar vrea ibericii s-o știm. Iar omul ce stăpânește pensula cu care mai aprinde sau mai stinge din acest roșu, selecționerul său, e la rându-i un caz aparte. El e, de fapt, marea vedetă,  Luis Enrique, antrenorul ce și-a făcut cont pe ”twitch” ca să intre direct în contact cu oamenii pentru că nu suportă conferințele de presă, cu un simț al umorului vitriolic de multe ori, care a avut mai mereu ”cojones”. Spania e capabilă de orice la acest Mondial, inclusiv să piardă drastic următorul meci, cel cu o Germania enervată de tupeul japonezilor, pentru că tinerețea înseamnă lipsă de experiență, dar înseamnă și un entuziasm ce te poate cocoța acolo sus, unde doar îndrăzneții se avântă. Acești entuziaști îndrăzneți au un paratrăznet perfect în persoana lui Luis Enrique, care aglutinează impecabil toate criticile, care nu se mai teme să piardă, fiindcă a pierdut deja enorm, care nu-și dorește glorie efemeră, fiindcă știe că nu e cel mai important lucru și care, cel mai important, nu caută scuze ori alibiuri. Spania are o echipă, un lot mai bine zis, un vestiar și mai bine zis, construit fix după filozofia lui, după ideile lui, după modul lui de a înțelege o viață ce i-a oferit, nici măcar n-a trecut mult timp de-atunci, cea mai cruntă încercare prin care poate trece o ființă umană. Spania de azi are un mare avantaj: selecționerul său.

Cât despre Franța, zic să așteptăm jocurile următoare. Când ești campioană mondială și-l ai pe Mbappe în mare formă, un duel cu Australia nu e relevant. A fost totuși doar un meci, ceea ce e valabil și pentru celelalte. În fond, adevărata Cupă Mondială începe din ”optimi”, atunci când se mai pierde din balast. Problema e, pentru unii, să nu se scufunde în acest balast și să o ia la vale.