Din start trebuie să spun că s-ar putea să fiu un pic subiectiv. Am ținut cu Spania la acest Mondial, la fel cum am ținut la toate turneele finale din 1994 încoace (din motive sentimentale, ce țin de o anumită importanță pe care această țară a avut-o la dezvoltarea mea profesională). Dar am ținut în primul rând cu Luis Enrique și mi-aș fi dorit enorm ca el să aibă succes. Aici motivele țin, în principal, de ceea ce i s-a întâmplat lui în viață (nu știu alții, dar eu nu mă pot uita la acele imagini în care apare alături de fetița pe care a pierdut-o fără să simt un gol în stomac și furnicături în ochi), dar și fiindcă îmi plac teribil oamenii care nu renunță așa ușor la ideile lor, la filozofia lor și care riscă totul pentru asta.

Spania pleacă acasă de la acest Mondial și nu-s puțin cei care exultă acum, legându-se de acel eșec al ibericilor cu Japonia, pe care l-au considerat a fi fost voit, pentru a avea un adversar mai ușor în ”optimi” și un traseu ceva mai facil în continuare. Cât putea fi el de facil pe o parte de tablou cu Franța, Anglia, Portugalia (dincolo erau Brazilia și Argentina). Eu am văzut meciul acela, am avut șansa să fiu departe de România și de bătaia de joc petrecută aici pe tv la momentul disputării celor două dueluri din grupă. Și am văzut o Spania nu dornică să piardă, ci incapabilă să câștige, incapabilă să gestioneze panica instaurată brusc, căci un gol marcat de Costa Rica împotriva Germaniei însemna eliminarea. Spania s-a ascuns atunci în spatele acestui alibi, vezi Doamne i-a convenit să piardă, când de fapt n-a fost în stare să învingă. Acel meci cu Japonia le-a oferit marocanilor exact modelul de strategie pe care să-l adopte. Ceea ce au și făcut. Marocul a interpretat pefect partitura defensivă, un bloc cât se poate de compact, nu atât de aproape de propria poartă precum cel al japonezilor, ceea ce a făcut ca toate centrările să fie mai spre granița de 16 metri decât spre linia de 6 metri, plus ieșiri pe contraatac de fiecare dată când apărea o asemenea posibilitate. Au beneficiat marocanii, nimic de zis, și de un grup cu o certă valoare și cu destulă experiență la nivel înalt (luați echipa de start cu Spania și lotul Marocului în general și vedeți pe la ce cluburi joacă), plus o stare de spirit excepțională, căci nu-i de colo să câștigi o grupă cu Belgia și Croația.

TOATE TUNURILE PE LUIS ENRIQUE

Înapoi la Spania. Și la Luis Enrique. Asupra căruia sunt îndreptate acum toate tunurile. Spania e una din puținele echipe, poate chiar singura de la acest Mondial, care n-a renunțat la ideea sa de joc, la stilul său. Luis Enrique nu și-a alterat planurile niciodată, n-a schimbat dispunerea în teren în funcție de context. Nu-s foarte convins că e bine, dar e într-un fel de apreciat. Spania are așadar un stil, dar altceva îi lipsește.  E o fostă campioană mondială și europeană cu a treia cea mai scăzută medie de vârstă a acestui Mondial, dar care, spre deosebire de alte foste campioane mondiale, nu are niciun superstar în lotul său, un Messi, un Mbappe, un Neymar, un Modric, un Kane. Spania are un lot plin de tineri cu mult entuziasm, are viitor așadar, dar prezentul e cel care doare acum.

Superstarul Spaniei s-a vrut a fi Luis Enrique. Care și-a dorit să fie mai mult un paratrăznet pentru tinerii săi fotbaliști, care și-a structurat lotul exact pe ideea asta, renunțând la nume precum Sergio Ramos, De Gea, Iago Aspas, chiar Raul Albiol, care poate că ar fi avut importanța lor, dar sigur ar fi avut o altă greutate atunci când vine vorba de atmosferă. Pe asta s-a bazat mult Luis Enrique, pe atmosferă, pe entuziasmul tinerilor săi, pe care i-a apărat cum a putut, inclusiv deschizând multe fronturi de luptă cu presa, după modul lui de a înțelege o viață ce i-a oferit cea mai cruntă încercare prin care poate trece o ființă umană. Poate că totuși modelul ăsta nu-i chiar unul de succes, căci ne uităm la Modric, la Thiago Silva, la Giroud, la Pepe (Cristiano Ronaldo e alt subiect, despre el un pic mai jos) și observăm că ”bătrânii” au și ei rolul lor. Mă gândesc doar la faptul că lui Ramos sau Iago Aspas nu i-ar fi tremurat genunchii la executarea primului penalty, căci de-acolo, de la acea ratare, au plecat celelalte.

E însă un model asumat de Luis Enrique. Și el și ceilalți spanioli s-au lovit însă de o realitate pe care o experimentează și Barcelona: Pedri și Gavi sunt buni, dar nu sunt încă Iniesta și Xavi, peste Busquets au trecut anii, și nu mai are un Xabi Alonso lângă el, tripleta Ramos-Puyol-Pique nu-și găsește deocamdată corespondent, Morata nu e David Villa, Dani Olmo nu e David Silva, iar Ferran Torres nu-i Fernando Torres. Poate vor fi, dar deocamdată nu sunt.

Sincer, mi-aș dori să-l văd pe Luis Enrique la o echipă de club. Ideile sale se mulează mult mai bine pe o muncă zi după zi alături de un grup de jucători, nu în salturi, așa cum e la echipele naționale. Sunt mari șanse ca Luis Enrique să plece. Pentru că, nu-i așa, conducerea oricărei federații are nevoie de un vinovat. Iar Luis Enrique își va asuma senin acest rol, cu liniștea unui om pe care viața l-a încercat atât de tare încât nu mai poate face o dramă din absolut nimic. Decizia e riscantă însă, tocmai pentru că acești tineri jucători vor rămâne fără aliatul lor principal, fără cel ce a crezut orbește în ei, fără Luis ”Padrique”, așa cum l-au numit jurnaliștii, de la ”padre”, evident. Spania a avut un mare avantaj prin selecționerul său, dar și un mare dezavantaj.

PORTUGALIA LUI FERNANDO SANTOS

Două vorbe despre Portugalia, care nu mai e a lui Cristiano Ronaldo, ci a lui Fernando Santos și a acestei linii senzaționale, Bernardo Silva-Bruno Fernandez-Joao Felix. Sincer, n-am crezut că Fernando Santos îl va așeza pe banca de rezerve pe Cristiano la acest meci cu Elveția. Totuși, Cristiano înseamnă enorm pentru Portugalia. Însă poziția lui Santos e acum și mai tare. Chit că e suficient de plauzibil ca acele gesturi și acele cuvinte din momentul polemicei sale înlocuiri din partida cu Coreea, inclusiv acel ”carajo”, să fie pentru un adversar, nu pentru antrenor, decizia lui Santos de a începe fără cel mai important fotbalist din istoria Portugaliei un meci de asemenea importanță stabilește clar ierarhia în vestiar. Iar tripla reușită fix de înlocuitorul lui Cristiano, de acest Goncalo Ramos (abia a împlint 21 de ani, PSG ar fi vrut să dea 45 de milioane de euro pe el astă-vară, acum e posibil ca 90 de milioane să fie puțin) a venit ca o mănușă.

Portugalia are față de campioană mondială. Și lot. Fotbalul propus de portughezi e pe alocuri încântător și de multe ori îl întrece pe cel al Braziliei. Apropo de asta, nu-mi dau seama exact ce-a fost în mintea lui Simeone când l-a adus pe Joao Felix, cum s-a gândit el că poate integra un așa talent în filozfia lui? Dar Portugalia îl mai are și pe Cristiano, care dacă-și va accepta noul rol devine o armă letală în plus.