Astăzi, totul e despre Messi. Despre ultimii săi pași în dansul fotbalului, despre reprezentația dată contra Croației, despre finala sa de duminică seară, ce ar trebui să fie finalul unei cariere internaționale colosale. Dar și despre Argentina, acest unic popor ce privește cu o detașare arogantă imensa și inutila dezbatere din acest nou mileniu: cine e cel mai bun, Messi sau Maradona? O dezbatere ce a cuprins toată planeta, mai puțin acest colț al Americii de Sud. Argentinienii n-au de ce să dezbată, n-au motive să se certe. Amândoi sunt  sunt patrimoniu național, patrimoniu al umanității. Dacă nu e unul, ”menos mal”, e celălalt. Dar e tot argentinian!

Dar astăzi, când totul e despre Messi și Argentina, eu aș vrea să încep cu Luka Modric. Și aș vrea să încep cu o reverență adresată unuia dintre cei mai eleganți fotbaliști pe care i-am văzut. Pe teren și în afara lui. Inima și sufletul Croației, stăpânul iluziilor unui teritoriu de nici 4 milioane de locuitori, care în 30 de ani de existență a ajuns de două ori în finala mică și o dată-n finala mare la 6 Mondiale. De la Uruguay nu s-a mai văzut o țară atât de mică să bată cu atâta putere la porțile gloriei fotbalistice.

Nu cred că semifinala cu Olanda a fost ultimul dans al lui Luka. Probabil că nu, probabil că-l vom vedea încercând să-și ducă echipa spre o nouă medalie de bronz, a doua după cea câștigată-n Franța de generația lui Suker, Boban și Prosinecky. Poate că Messi n-ar fi jucat finala mică, dar el o va face, căci Croația nu-i Argentina, cine știe când se va mai putea întâlni cu o asemenea performanță. Luka va fi acolo, cu pletele-n vânt, cu ridurile sale nou venite, din atâta și-atâta efort și concentrare, apărând mereu unde trebuie și când trebuie, oprind și accelerând jocul de multe ori în aceeași fază, căutând și descoperind mereu soluții pentru ceilalți. Va fi acolo, pentru o ultimă melodie pe ritm și versuri croate, strângând echipa în jurul lui, căci dacă a impresionat cu ceva Croația în acești ultimi ani exact cu asta a făcut-o, cu acest spirit, cu această comuniune, ușor ilogică într-o perioadă în care ego-urile tind să iasă mult mai pregnant în față. Va fi acolo Luka pentru ”hrvatski pono”, orgoliul croat, mândria unei națiuni pentru care supraviețuirea e o stare de spirit. Va fi acolo și nu-i exclus să-l vedem cu lacrimi în ochi dacă selecționerul Zlatko Dalic îi va oferi, ca și cu Argentina, momentul unui ”standing ovation”. Normal așa ar fi. Nu doar un stadion se va ridica în picioare ci o înteagă planetă, fiindcă va ieși din scenă unul dintre cei mai mari actori ai acestui mileniu.

Și ar trebui să fim tare bucuroși că am fost contemporani cu el. La fel cum, iar acum mă întorc la Messi, ar trebui să fim fericiți că am fost contemporani cu Messi, cu tot ceea ce a făcut și n-a făcut el, cu lupta lui cu istoria și cu sentimentele oamenilor, cu duelul său colosal cu Cristiano Ronaldo, unul cum n-a mai fost în istoria sportului. N-o să obosesc să spun că ar trebui să încetăm cu dezbaterile nefirești, măcar s-o lăsăm mai moale, ar trebui să savurăm ultimele momente ale acestor legende și să ne bucurăm nu doar că am fost contemporani cu ei, ci și că am putut să le admirăm aproape zilnic fiecare gol, fiecare dribling, fiecare pasă, fiecare antrenament. Părinții și bunicii noștri n-au avut șansa asta, Pele, Eusebio, Cruyff, Maradona și alții n-au fost prezenți în viețile lor precum cei de azi, fiindcă nu exista tehnologia de azi. Copii și nepoții noștri cine știe cu ce fotbal și fotbaliști vor trebui să trăiască, viitorul e mereu incert, iar Mbappe, Haaland și ceilalți care dau din coate să urce pe tronul ce va fi abandonat de cei de-acum parcă nu mai au același farmec, parcă sunt prea robotizați.

Scria cineva în Argentina și are mare dreptate: în fond, Messi n-a făcut contra Croației ceva ce nu mai făcuse. Sau poate că ceva a reușit, ne-a făcut să uităm că are 35 de ani. Cel puțin la acea fază din care a ieșit golul de 3-0, la care mai rămânea să-i spună lui Gvardiol (mai tânăr cu 15 ani!), ceva de genul: ”la ce te uiți, prostule!”, apropo de reacția de după meciul cu Olanda.

Da, Messi le-a făcut pe toate până acum! A ucis ani de-a rândul superlative și a făcut, ani de-a rândul, ca adjectivele să se sinucidă. Ar fi ciudat să-l descoperim sau să-l redescoperim acum. Un singur lucru n-a făcut: n-a câștigat un Mondial. Are duminică ocazia s-o facă.

”La vida es una tombola”, zicea acel cântec dedicat lui Maradona. De-acolo de unde e, Diego probabil zâmbește, pentru că nimeni n-a iubit mai mult decât el fotbalul și mingea. Și Argentina.