Habar nu am dacă marelui Eugen Ionescu îi plăcea fotbalul. Inventatorul absurdului din teatru ar fi avut astăzi suficient de multă materie primă cu absurdul din fotbal. Habar nu am dacă oamenii ce se ocupă de regulamentele din acest sport l-au citit sau măcar au auzit de Eugen Ionescu, dar parcă toate regulile pe care mințile lor mult prea odihnite le scot sunt o perfectă adaptare a absurdului. E fotbalul absurdului azi, la mare concurență cu fotbalul de spălare a banilor sau de spălare a imaginii compromise.

Iar noi n-avem ce face decât să-l urmărim și să-l comentăm. Așa cum ne-am uitat și am comentat și Mondialul din Qatar, deși știam că nu e chiar în regulă ce s-a întâmplat. Pentru că ne place prea mult, pentru că suntem încă prizonieri ai unui trecut în care totul era mai simplu, eventual mai romantic.

Așa se face că în loc să apreciem cum se cuvine o bijuterie de meci, căci exact asta a fost Villarreal-Real Madrid, o bijuterie, un show de tip Premier League în La Liga, o excelentă propagandă a unui campionat ce încearcă să țină pasul cu cel englez, deși e condus într-un stil mai degrabă mafiot, în loc să vorbim de fotbal așadar, vorbim de arbitraj. Dacă am fi în cinematografie, am scoate la montaj cele câteva zeci de secunde în care absurdul a condus ostlitățile, iar logicul rezultat final ar fi 1-0 pentru ”Submarinul galben”. Cele două penalty-uri dictate, unul împotriva unui jucător ce habar n-avea unde-i mingea (îi venea din spate) și căuta cu acea mână doar să-și oprească adversarul, celălalt împotriva altui jucător ce alunecase și încerca disperat să evite ca mingea să-i atingă mâna, cele două penalty-uri deci sunt un clar exemplu că fotbalul de azi nu mai e al fotbaliștilor ci al unor norme absurde (repet intenționat cuvântul) inventate de unii care n-au practicat niciodată acest sport. ”E ceva în neregulă cu hențurile astea”, a zis Ancelotti după meci, dar cine mai e și Ancelotti ăsta și ce-a făcut el pentru fotbal ca să-și dea cu părerea în fața somităților care procrează astfel de reguli! Fotbalul de azi a devenit un sport în care cei ce atacă nu mai caută golul ci hențul, iar cei ce se apără nu mai știu unde să-și țină mâinile. Acum 3 ani cele două faze n-ar fi dus spre penalty-uri și presupun că peste 3 ani va fi altă regulă. Eu unul am o soluție, ca să încheiem odată pentru totdeauna, iar ea vine din fotbalul copilăriei noastre, cel din curtea școlii sau de pe maidane: în careu, orice mână e henț. Și cu asta basta!

REVENIREA LUI QUIQUE SETIEN

Hai să vorbim totuși și de fotbal, nu vreți?! Și despre șansele pe care sportul ăsta, le oferă. Se zice că destinul ne așează pe drumul vieții multe uși, dar depinde de fiecare dintre noi pe care o deschidem. Destinul i-a scos în față lui Quique Setien ușa numită FC Barcelona. Venea de la coada vacii, la propriu, căci chiar el mărturisea că telefonul catalanilor l-a prins la ferma pe care o are la Liencres, lângă Santander. În fine, are acolo și teren de fotbal, dar să nu stricăm frumusețea poveștii. Cu coada între picioare a plecat de la Barcelona, câteva luni mai târziu, după acel faimos 2-8 cu Bayern și se părea că nicio apă din lume nu poate spăla acea ștampilă ce i se pusese pe frunte.

Doi ani a stat degeaba și cine știe dacă tot printre vaci era și când a sunat telefonul de la Villarreal. ”Submarinul galben” tocmai fusese abandonat de Unai Emery, care, sedus de mirajul lirelor sterline dăduse lupta pentru Europa din la Liga pe cea de la retrogradare din Premier League, iar Quique era o soluție la îndemână. Probabil și ieftină, căci ce pretenții să ai după 2-8 ăla? Debutul a fost un pic bizar, cu tehnicianul spunând că va avea nevoie e timp ca să-și reamintească metodele și cu fanii fluierând copios primele eșecuri, căci ei nu au timp niciodată. Mondialul a venit bine pentru Setien, iar sâmbătă a câștigat cât se poate de clar duelul tactic cu Ancelotti. Până la revanșă mai e, deocamdată fotbalul i-a întins o mână de ajutor.

P.S.

A plecat dintre noi Gianluca Vialli, un ”gentleman made in Italy”, cum l-au numit englezii. Dincolo de amintiri, ceva mi-a venit în minte , ascultând în mașină un ”mesaj de interes public” la un post de radio (”Europa FM” în cazul meu, dar cred că e și pe altele). ”Copilăria nu trebuie să doară”, zice acel mesaj. Ei bine, pentru mulți dintre noi, din păcate, odată cu disparițiile din fotbal și nu numai, copilăria începe să moară.