Exact săptămâna trecută comentam aici despre absurdul din fotbal. Era imediat după un foarte frumos Villarreal-Real Madrid, ce ar fi meritat altă abordare, dar care a fost privit ulterior mai mult prin prisma arbitrajului. Și mă gândeam atunci dacă regulile apărute și schimbate peste noapte nu-s cumva o perfectă adaptare a absurdului de niște minți prea odihnite, care sigur n-au avut nicio legătură cu mingea, cu gazonul, cu fotbalul în sine. Istoria se repetă acum după United-City.

E greu să te referi la acest derby fără să iei în calcul faza golului egalizator. Și contextul. Nici nu mai contează ce scrie în regulamente, care acum doi ani spuneau ceva și peste doi ani vor spune sigur altceva, dar a pretinde că Rashford nu influențează acea acțiune e la fel de absurd ca hențurile semnalizate săptămâna trecută. O să caut să las deoparte această polemică și rezultatul final și o să încerc să trag o concluzie pe care, probabil, aș fi tras-o și dacă rămânea 1-0 pentru City: Manchester United e ”back in business”. Și nici măcar la clasament nu o să mă refer, deși el ne arată că United e la o singură lungime de rivalii din oraș, ci o să încerc să vă propun o comparație între felul în care a arătat United pe ”Etihad” și ceea ce a jucat sâmbătă la prânz. Cred că suntem de acord cu toții, diferențele sunt uriașe.

Iar aici e meritul lui Ten Hag, fără niciun fel de dubiu. Înainte de meci, tehnicianul olandez spunea că, dincolo de tactică, a lucrat mult la mentalitate. Iar Bruno Fernandes l-a completat: ”acum părem o echipă”. Felul în care l-a ”executat” pe Cristiano l-a ajutat mult pe olandez în gestionarea vestiarului și în încrederea pe care jucătorii o au acum în el. Revin la derby și zic că United a reușit să minimizeze potențialul lui City, aproape să-i neutralizeze piesele cheie, plecând de la un sistem defensiv proactiv și foarte încrezător în posibilitățile celor din ofensivă de a profita de orice eroare adversă. Poate că United nu a meritat să câștige acest derby, dar nici nu merita să-l piardă. E însă un rezultat ce ajută enorm la starea de spirit a unei echipe încă în construcție, dar care începe să dea semne că perioada de ceață de după Sir Alex s-ar putea termina. Ten Hag n-are 6 luni pe ”Old Trafford”, dar i-a învins în acest răstimp pe Guardiola, Klopp, Conte și Arteta, ceea ce, după primele două etape, părea mai degrabă de domeniul miracolului. Însă într-un fotbal al regulilor din ce în ce mai absurde, mai pot exista și miracole.

CITY ȘI SINDROMUL POST-MONDIAL

Cât despre City, pare-se că suferă din plin de sindromul post-Mondial. Jocul nu prea merge, pasele parcă sunt mai lente, victoriile vin mai mult din inerție ori grație calității individuale a unor fotbaliști ce par ușor defazați în zona pregătirii fizice, poate și în zona mentală. Așa aș fi comentat și dacă sâmbătă se termina 1-0 pentru ”cetățeni”, un rezultat posibil fără acea fază. Guardiola îmbracă acum haina victimei, încercând să spună că nu e lăsat să câștige campionatul, dar cred că nu-i vine bine, îi e un pic strâmtă. La nivel de puncte, City e aproape la fel ca la finalul turului din sezonul trecut, diferența vine din faptul că acum nu mai e Liverpool rivalul la care privește foarte atent Pep, ci au apărut și alții. E o nouă realitate cu care City trebuie să se obișnuiască, însă ar fi o mare eroare să ne uităm prea atent în ochii lui Guardiola și să luăm de bun răsfățul de sâmbătă. City e o forță iar calendarul ne arată că mai e un retur de disputat, în care chiar se poate întâmpla orice.

LIVERPOOL E O DRAMĂ

Apropo de întâmplat. Ce se întâmplă cu Liverpool e o temă ce ar trebui studiată. Poate că se va și întâmpla asta în viitor. Acum un an, ”cormoranii” erau în cărți pentru 4 trofee (două au și câștigat, iar celelalte le-au pierdut la nivel de detalii), astăzi se gândesc cu groază că ar putea rata inclusiv Europa League. Echipa e dezorientată complet, fotbalul e mai degrabă din inerție, fizic sunt mari probleme, iar acele tranziții tip Jurgen Klopp sunt o himeră. A pune totul pe seama plecării lui Mane e forțat, căci apărarea e cea care suferă: 24 de goluri luate în 18 meciuri e o statistică rece ca gheața (26 de goluri în 38 de meciuri în sezonul tecut).

Brighton a dat sâmbătă o lecție de cum să creezi superioritate și cum să profiți de slăbiciunile adversarului, iar De Zerbi s-a transformat din ucenic în profesor. De când s-a reluat fotbalul, Brighton e echipa cu cele mai multe goluri marcate în top 5 campionate și ceva mă face să cred că astăzi Todd Boehly, americanul care a preluat pe Chelsea (mai e nevoie, știu, de o perioadă pentru ca acestă paranteză să dispară) întreabă prin birourile de la ”Stamford Bridge”: ”Guys, mie de ce nu mi-ați zis nimic de De Zerbi ăsta?”.

P.S. 1

Apropo de Chelsea. Sterling, Havertz, Pulisic, Ziyech, Aubameyang, Broja, Lukaku, Hudson-Odoi. Plus Joao Felix. Aceștia sunt atacanții pe care-i are sub contract Chelsea. În lot sau împrumutați. Plus Nkunku, care va veni la vară. Acum lononezii sunt gata să dea 100 de milioane pentru un ucrainean care n-a arătat nici măcar cât arătase Joao Felix la Benfica, din simplul motiv că n-a avut cum. Acest Mudryk pare un mare talent, dar să dai 100 de milioane pe o promisiune, doar ca să nu ajungă la Arsenal, e un fel de Monopoly prost jucat. Cu bani reali însă.

P.S. 2

De Zerbi era antrenorul ideal pentru Juventus. Dar contractul lui Allegri a fost prea bun.