+ 11 puncte în sezonul 1949-50. + 11 puncte în sezonul 1985-86. + 10 puncte în sezonul 2005-06. Acestea sunt cele mai mari diferențe înregistrate între locul unu și locul doi în Serie A la capătul unui tur de campionat. Și în toate cele trei situații, coincidență (sau nu?!) Juventus era prima, de fiecare dată ”Bătrâna Doamnă” torineză reușind să câștige ”scudetto”. Ultimii doi antrenori cu această performanță, Trapattoni și Capello, primul fiind un englez, Jesse Carver. Astăzi, acest clasament a fost brutal dat peste cap, iar recordul a fpst doborât, căci astăzi avem 12 puncte între prima și a doua clasată în Serie A. Prima clasată fiind Napoli, cu Luciano Spaletti.

Marți seară, Maurizio Sarri le-a făcut un mare serviciu napoletanilor, ce poate își vor schimba măcar în parte sentimentele față el cu această ocazie, câștigând cu 4-0 în fața unui Milan de nerecunoscut în acest an și greu de recunoscut pe tot parcursul acestui campionat. Cu o zi mai devreme, luni, Empoli făcea făcea același gen de servicii lui Napoli câștigând pe ”Meazza” în fața lui Inter, ce credea că Supercupa câștigată în Arabia Saudită ar putea reprezenta un soi de ”Ctrl-Alt-Delete” la acest sezon plin de scurt-circuite și pene de curent.

Într-un fel sau altul, Inter e pe linia sezonului trecut, căci venirea lui Simone Inzaghi în locul lui Conte, o idee bună aparent, n-a adus o continuare a parcursului câștigător pe care-l așteptau suporterii și conducerea. Poate dacă Ionuț Radu nu comitea acea eroare infantilă la Bologna, narațiunea era altfel construită, însă fotbalul nu ține prea mult cont de motive, ci trăiește doar situații. Iar situația pe care o trăiește Inter cu Inzaghi e un mare paradox. Are, probabil, cel mai bun lot din Serie A (îl avea și-n sezonul trecut, iar acum cu venirea lui Lukaku e superior), dar îi lipsește acea constanță în joc și în rezultate ce ar trebui indusă de banca tehnică, doar că acolo e destul de multă confuzie.

Milan în schimb e o dezamăgire. Sau poate nu, e doar o confirmare a unei stări de fapt. E campioana en-titre, veți spune, ceea ce e corect. Dar acel titlu câștigat în sezonul trecut e greu de repetat în condițiile în care vestiarul n-a primit acele întăriri de care are nevoie o campioană totuși surprinzătoare. Pentru că acest ”scudetto” a fost câștigat în primul rând grație lui Stefano Pioli, care a știut să stoarcă la maximum posibilitățile lotului, și a unui grup de jucători ce s-au autodepășit, beneficiind, ce-i drept, și de mulți pași greșiți ai rivalilor. Au fost multe discuții în jurul lui Milan în sezonul trecut, căci nu impresiona prin nume și era greu de desemnat cel mai important jucător, superstarul. La 40 de ani, Zlatan nu putea fi, plus că era mai mereu accidentat, nici Giroud, cât ar fi el de campion mondial, nici măcar Rafael Leao, despre care s-ar putea spune acum că e cel mai important, dar anul trecut pe vremea asta nu prea era. Theo Hernandez e totuși fundaș, Maignan e totuși portar, Kessie se cam știa că va pleca, Tonali ori Bennacer nici atât. Vedeta a fost echipa și nu e niciun clișeu aici, căci Milanul de anul trecut e prima campioană din ultimii ani care nu propunea pe parcursul sezonului câștigător un nume pe care să se bată toți. E o teorie veche, dar care câteodată funcționează, dar câți dintre titularii Milanului din sezonul trecut ar fi putut beneficia de acest statut la rivalii din campionat?

Ei bine aici trebuia umblat în vară. Doar că Maldini n-a putut sau n-a știut cum să pună problema în fața noului propietar. Care e american, iar americanii au un alt fel de a face business în sport. De regulă, mentalitatea americană e că patronul nu se bagă acolo unde nu se pricepe, dar angajează oameni pregătiți pentru asta. Pregătiți înseamnă să aibă și o anumită capacitate de persuasiune, cu care să-și facă boss-ul să înțeleagă de ce trebuie luate anumite măsuri. Acum, sincer, Chelsea poate nu e cel mai bun exemplu, dar felul în care se cheltuie acolo banii ține de o anumită strategie, căci dacă vă uitați mai cu atenție veți vedea că zecile de milioane de euro pleacă în schimbul unor jucători tiner. Bună sau rea strategia, vom vedea în timp. La Milan n-a existat așa ceva după câștigarea campionatului, iar astăzi nici măcar Pioli nu mai poate face minuni, căci adversarii i-au prins ideile de joc, iar lotul și-a cam atins limita de sus. În condițiile astea locul de Champions League pare a fi cel mai palpabil premiu la capătul acestei stagiuni.

Iar acum revenim la Napoli. În mod normal e anul său și poate că așa a fost să fie, poate că a trebuit să plece dintre noi Maradona ca să se întâmple ca Argentina lui Messi să ia Mondialul și Napoli să ia un ”scudetto” pe care-l așteaptă de 33 de ani, de pe vremea lui, a lui Diego. Într-un fel, Napoli merge pe același drum pe care a apucat-o și Milanul anul trecut, căci puțini ar fi anticipat un asemenea parcurs astă-vară, când părăseau lotul lui Spaletti patru nume grele, Insigne, Mertens, Koulibaly și Fabian Ruiz. Fotbalul e însă frumos și pentru neprevăzutul său, căci cine ar fi anticipat că un georgian cu nume greu de reținut, despre care aflăm acum că ar fi fost propus pe la mai multe cluburi, dar a fost refuzat cu aroganță, va deveni o țintă pentru marile cluburi europene, că un nigerian al cărui talent era mai mereu pus în umbra actelor de indisciplină ori accidentărilor va ajunge să valoreze peste 100 de milioane, că un fundaș din Coreea de Sud va ajunge stâlp al unei apărări ori că un mijlocaș ca Lobotka (un ”bidone” îl luau în râs toți) va deveni un regizor cu minte limpede. Și nimeni n-ar fi anticipat că un antrenor de multe ori prea teatral va izbuti să pună cap la cap niște nume pentru a desena o trupă câștigătoare.

Azi, marele rival al lui Napoli e doar unul. O singură echipă poate sta în calea îndeplinirii acestui vis de 33 de ani, iar asta e chiar Napoli. Din motive pe care le știm. De multe ori adversarul din tine e mai complicat decât cel pe care-l ai de înfruntat. Pentru Napoli, marea bătălie a acestui mileniu abia începe.