Într-un fel, ceea ce a făcut Chelsea în acest mercato de iarnă n-ar trebui să ne mire prea tare. Totuși n-a trecut chiar atât de mult de când Fernando Torres călătorea cu elicopterul de la Liverpool la Londra spre a parafa, contracronometru, o mutare ce a agitat enorm spiritele în acel mercato. Mai ales că, înainte, Chelsea îi luase pe David Luiz și pe Nemanja Matic. 50 de milioane de lire plăteau londonezii atunci doar pentru Torres, foarte mult pentru pauza de iarnă. Dar ”in charge” era Abramovic, iar lumea se obișnuise cu stilul excentric al amicului lui Putin, pe ideea că dacă a produs ușor banii, la fel de ușor îi și cheltuie.

Acum, la Chelsea, finanțarea vine de pe celălalt mal al oceanului. Acolo unde se zice că doar primul milion nu contează cum a fost făcut, dar restul sunt sub un control strict, căci din America a pornit celebra vorbă: ”de moarte mai poți scăpa, dar de fisc, nu”. Stilul american de business e cunoscut, la fel și cel de business în sport, iar dacă e să ne uităm la strategia celor de la Chelsea, agresivitatea pare a fi cuvântul de ordine. Termenul e chiar blând, căci campania de achiziții pe ”Stamford Bridge” din august încoace a fost de-a dreptul brutală, greu de contracarat în orice caz de celelalte competitoare din Premier League, fiindcă de Europa de dincolo de Canalul Mânecii nici nu poate fi vorba.

În această iarnă, Chelsea a cheltuit mai mult decât toate celelalte patru campionate de top la un loc. Iar din august încoace a cheltuit cam cât Liverpool de când e Klopp antrenor, poate chiar un pic mai mult. E plin internetul de glume la adresa londonezilor și a proprietarilor săi, pe care, se vede treaba, ironiile nu-i prea mișcă. Astfel că ultima achiziție, Enzo Fernandez, care cu 106 milioane de lire bate toate recordurile în materie în Anglia, a venit chiar firesc. Chit că pe la începutul lunii operațiunea părea compromisă, ea s-a realizat în cele din urmă, spre mulțumirea tuturor. Benfica și-a luat banii, Chelsea a luat jucătorul, fără să achite o clauză de reziliere, ce ar fi însemnat niște complicații fiscale (impozite suplimentare plătite chiar de fotbalist), ba chiar și River a primit o sumă excelentă, 30 de milioane, grație procentului negociat la vânzarea din vara trecută. Iar Enzo a făcut pasul în, probabil, cel mai puternic campionat din lume, după ce anul trecut pe vremea asta încă juca în liga argentiniană. E unul dintre cele mai spectaculoase salturi făcute vreodată de un fotbalist.

Evident, toată lumea se întreabă cum poate cheltui Chelsea atâția bani fară ca regulile fair-play-ului financiar, de care tot face caz UEFA, să nu fie încălcate. Din capul locului trebuie spus că aceste reguli par făcute astfel încât să nu fie înțelese de nimeni, dar dincolo de ele există și regulile celor de la Premier League. Care sunt mult mai lejere decât cele impuse, de exemplu, de Liga profesionistă din Spania, care are un singur scop în acest moment, să pună bețe-n roate celor două cluburi-locomotivă, Real Madrid și FC Barcelona (la care se adaugă Bilbao), căci celelalte sunt bine stăpânite. Revenind la Chelsea, explicații există și ele trebuie căutate în vârsta și în durata contractelor încheiate cu acești jucători proaspăt transferați (9 dintre ei au înțelegeri de peste 6 ani), ceea ce face ca amortizarea investițiilor să fie ceva mai facilă. E o idee cu care Todd Boehly a venit din baseball (e co-acționar la Los Angeles Dodgers), pe care UEFA deja a interzis-o, dar pe cei de la Chelsea asta nu-i mai interesează.

Evident că strategia asta poate fi pus-n discuție. Are deopotrivă apărători și contestatari. Dar e o strategie, iar cu asta cred că suntem lămuriți. Adică nu e nimic intâmplător, nu e un ”Monopoly” jucat cu bani adevărați. Sigur că e riscantă, dar despre reușita ori nereușita ei vom putea vorbi abia peste doi ani și jumătate. Fiindcă e la fel de clar că sezonul ăsta, ce-a mai rămas din el, e unul de tranziție, de sacrificiu, poate chiar un casting la ce lot are Chelsea acum, o calificare în Champions League fiind greu de realizat din campionat, iar câștigarea competiției e un pariu pe care nimeni nu se hazardează să-l pună. Vor fi pierderi, e limpede, dar e de presupus în același timp că operațiuni nebunești de genul celor făcute acum nu vor mai avea loc.

Dacă luăm ca reper banii plătiți pe Mudryk, atunci Enzo Fernandez nici măcar nu e scump. În bagajul său de Londra intră titulatura de campion mondial, la care se adaugă niște statistici excelente la Benfica și la echipa națională. El nu e jucător de gol (aici cred sincer că Chelsea ar fi trebuit să caute ceva mai bine, căci nu prea are în lot un ”nouar” ce să ofere garanții), poate fi de ultimă pasă, în mod sigur însă e jucător de primă pasă și cel ce va trebui să dicteze ritmul. El va fi regizorul unui compartiment ofensiv suprapopulat și destul de tânăr, un rol pe care l-a avut oarecum Jorginho și care acum rămăsese în aer. Fiind mijlocaș, el nu simte la fel de mult greutatea sumei plătite precum cei din atac, ceea ce în mod normal îl va ajuta. Lipsa de experiență poate fi un motiv de îngrijorare, mai ales la prețul ăsta, dar riscuri există și la cei consacrați, ce ziceți, de exemplu, de Pogba?

Mai rămâne în discuție Graham Potter. Și capacitatea sa de a pune cap la cap piesele acestui puzzle complicat. Cred însă că aceste luni rămase din sezon sunt un examen și pentru el. Lipsa lui de experiență la nivelul înalt pe care deja l-a stabilit Chelsea e un mare handicap, însă priceperea de care a dat dovadă la Brighton e o bilă albă. Cei aduși acum sunt tineri și foarte tineri, mai ușor de gestionat și de modelat, în ciuda sumelor, iar pentru asta e nevoie de un antrenor cu metode, dincolo de personalitate. Și cu entuziasm, ceea ce, e de presupus, Potter are din plin.

P.S. 1

Un nume începe să-și facă loc la Chelsea: Behdad Eghbali. Zic să-l reținem! E co-proprietar la gruparea londoneză, iar implicarea lui în ultimele tranzacții se zice că a fost decisivă. În timpul lui Abramovic, Chelsea a avut o mână de fier, în persoana Marinei Granovskaya, o femeie ce a reușit să se impună într-o lume a bărbaților. Acum, rolul său pare să fi fost preluat de omul de afaceri de origine iraniană, care spunea de curând că sportul în Europa e cu 20 de ani în urma celui american ca idee de business și ca strategie și că-și dorește, prin ceea ce face, să mai șteargă din această distanță. Începutul, să recunoaștem, e agresiv.

P.S. 2

Despre Jorginho și a sa trecere la Arsenal, cu altă ocazie. Simt că e un transfer foarte pe placul lui Arteta, unul pe termen scurt (ca și Trossard de altfel), care să ajute la îndeplinirea obiectivului, câștigarea titlului.