Acest Mondial al cluburilor mai este cunoscut drept ”Mundialito”. Un soi  de diminutiv ce explică foarte clar dimensiunile competiției. Un fel de ”cafeluță”, dacă vreți, cam fără cofeină însă, căci tăria dată de suspans s-a dus demult, reprezentanta Europei devenind, aproape ”by default”, câștigătoare. Mai apare câteodată o surpriză, vezi eliminarea brazilienilor de la Flamengo în semifinale, ca un pic de scorțișoară presărată peste, dar senzația de ”cafeluță” n-are cum să dispară. Aparent preocupați cei de la FIFA plănuiesc o schimbare, doar că ea pare fix pe tipicul acestei organizații: un Mondial al cluburilor gigant, cu zeci de meciuri, ca să se încarce și mai tare un calendar ce i-a adus deja la disperare pe fotbaliști și antrenori.

Real Madrid a lichidat repede această cafeluță, ca un club obișnuit totuși cu adevăratele cafele. Nu era loc de surprize și nu prea e loc de analize. Rămâne doar de văzut cum va folosi Madridul acest succes în alimentarea stării de spirit serios avariate de pierderea Supercupei Spaniei dar, mai ales, de cele 8 puncte diferență față de Barcelona în clasamentul din Primera. Altceva merită scos însă în evidență. Două nume mai exact: Vinicius și Fede Valverde.

Încep cu al doilea. Despre Valverde se știa, deja de câteva săptămâni, că are unele probleme personale. S-a trecut cu oarecare discreție peste ele, dar nu s-au ocolit prestațiile suficient de slabe ale unui jucător despre care Ancelotti zicea că-și rupe carnerul de antrenor dacă nu dă 10 goluri în acest sezon. A scăpat de-o grijă don Carlo, la fel cum a scăpat, pare-se, și Fede. Căldura cu care tehnicianul italian l-a îmbrățișat pe uruguayan după reușita din finală n-are însă nicio legătură cu carnetul, are legătură cu felul în care trebuie înțeleasă viața. Vă e cunoscută probabil povestea, nu mai insist, altceva încercam eu să scot în evidență. Băieții ăștia, bărbații ăștia, la care ne uităm cu admirație, uneori cu invidie, sunt construiți din același material ca și noi, cei de rând, care n-avem banii lor, gloria lor, avantajele lor. Au și ei probleme ce le pot afecta randamentul la locul lor de muncă, acolo, pe gazon, au și ei o viață a lor, o familie a lor, griji, gânduri, angoase. Nu-s roboți, n-au personalitate multiplă. Fede Valverde a fost, se vedea destul de clar, cu gândurile vraiște în toată această perioadă. Nu prea ai cum să dai o pasă bună atunci când aștepți în orice moment să vină o veste proastă. Ai însă cum să dai goluri importante atunci când creierul e eliberat de stres, când depresia se îndepărtează. Ceva ceva trebuie să înțelegem din asta, dacă de empatie nu prea mai putem vorbi în aceste vremuri tulburi, pe care noi le tulburăm peste măsură prin tot ceea ce facem, gândim, spunem.

Cu Vinicius e un pic altă poveste. Din omul care rezolva problemele Madridului a devenit el însuși o mică problemă pentru Madrid. Și la el această ”cafeluță” a venit la timp, își poate limpezi unele gânduri sau obiceiuri. Cu Vinicius, Ancelotti a greșit puțin atunci când a zis că de vină e fotbalul spaniol pentru ceea ce i se întâmplă, uitând că-n fotbalul spaniol va trebui să suporte brazilianul ostilitate, de multe ori prost înțeleasă. Există o masă uriașă de fani madrileni în Spania, dar există și una care nu-i suferă, iar masa asta, cea de-a doua, e cea care merge pe stadioane și cea care induce un comportament agresiv al jucătorilor ori o prestație rezervată a arbitrilor. Sunt oameni care citesc ziarele, dar mai mult citesc ce se scrie pe rețelele sociale, unde un simplu hashtag poate conduce la o reacție în lanț. Păstrând proporțiile, e un fel de ”sindrom Stockholm”, cu agresorii deveniți brusc simpatizați, pe ideea că și victima abuzată are o vină pentru respectiva situație. O mică (mare?!) vină are și Vinicius, dar aceste goluri și acest nou trofeu la care a contribuit esențial poate îl vor face să înțeleagă mai bine lumea în care trăim.

ARSENAL ȘI REMIZA DE DUPĂ

Fix săptămâna trecută mă întrebam aici cum va gestiona Arsenal eșecul, venit de nicăieri, din partida cu Everton. Dacă există țigara de după (cu precizarea obligatorie că nu-i absolut nimic sănătos în asta), ar trebui să existe și meciul de după, iar pentru ”tunari” acesta a fost cu Brentford. Un adversar teribil de incomod, ca o pietricică întrată-n pantof, de care nu poți scăpa și te enervează groaznic. Cu al doilea cel mai mic buget din Premier League, cu un record de 10 meciuri fără eșec, dar și cu antrenorul lor licențiat în psihologie (clar nu e o coincidență) se prezentau cei de la Brentford pe ”Emirates” și reușeau, după 90 de minute, să arunce o duză suplimentară de dubii spre cei de la Arsenal. Fix înainte de duelul de maximă importanță cu City. ”Suntem în continuare lideri în Premier League” spunea crainicul stadionului la terminarea partidei, însă această încurajare contrasta cu ceea ce se văzuse pe gazon. O prestație dominată mai degrabă de anxietate, ceea ce e mai mult decât periculos în perspectiva acestui joc cu ”cetățenii” din Manchester ce au acum o motivație în plus urmare a anchetei la care e supus clubul. O anchetă cu final totuși incert, dar care multiplică dorința de a câștiga trofee acum, căci mai departe nu se știe ce va fi.