Încă de la început trebuie să fac o mărturisire: n-am văzut niciun film din seria Harry Potter, nu mă număr printre cei care au îngroșat conturile doamnei Rowling cumpărându-i cărțile. Simt că o voi face în viitor, din motive pe care toți părinții cred că le intuiesc. Deși tentația e mare, Potter de-o parte, Potter de cealaltă, prea multă legătură între domnul Graham de la Chelsea și tânărul Harry din filmele/cărțile respective nu prea pot construi. 

Știu doar că ”piatra filozofală” s-a constituit în piatra de temelie a succeselor doamnei Rowling, primul volum al seriei, ”Harry Potter și piatra filozofală” fiind, de fapt, cel ce a declanșat ulterioara isterie. Mai știu că pentru Graham Potter partida cu Borussia Dortmund de marți a fost o piatră de încercare ce lesne se putea transforma într-una de moară, în caz de eșec. N-a fost cazul, astfel că e posibil ca tehnicianul lui Chelsea să fi descoperit acum o piatră de hotar, o graniță între ce-a fost și ce va fi. Calificarea asta în ”sferturile” Champions League poate aduce pe ”Stamford Bridge” acea liniște de care Potter are nevoie ca să poată munci. Paradoxal, o altă liniște, cea din timpul partidelor, îl enervează și pe el la fel cum s-a întâmplat cu Mourinho, Conte, Tuchel și așa mai departe. Dar asta e altă poveste, ea ține de specificul suporterului lui Chelsea, de cartier, de multe altele.

Să revenim la Potter. Graham Potter. ”Mister Nice Guy” era el numit într-un editorial din ”Sun” săptămâna trecută, cu un fir epic ce pleca de la ideea că Graham Potter pare un tip prea blând pentru fotbalul de azi. De altfel asta era și ultima frază a respectivului editorial, parafrazând un alt film de succes: ”elite football management is no country for nice man”. Traducerea cred că e inutilă. Potter, Graham Potter, a ajuns la Chelsea cu un renume construit pas cu pas la Brighton, dar cimentat la Swansea și, înainte, la Ostersund. Unde impresiona cu metodele lui mai degrabă neconvenționale, prin care încerca să-și scoată jucătorii din zona de confort. Chelsea e însă un pic altceva, iar presiunea la care e supus orice antrenor al acestui club s-a transmis inevitabil odată cu schimbarea patronului.

Ceea ce se întâmplă la Chelsea, azi, poate fi rezumat într-o singură frază: E ușor să faci un lot, dacă ai banii necesari, e foarte greu să faci o echipă din acest lot. Banii pare-se că s-au găsit și nu puțini, lotul a fost construit, partea cea mai grea îi revine însă lui Potter. Graham Potter. Care, spre deosebire de Harry, nu poate face vrăji, căci nu are o baghetă magică la dispoziție. Are în schimb la dispoziție 30 și ceva de jucători pe care trebuie să-i antreneze zilnic, în măsura în care nu există accidentați. Trebuie să-i antreneze, dar să le și gestioneze emoțiile, frustrările, nervii. O regulă de bază a fotbalului, încă de la originile acestui sport, o reprezintă omogenitatea echipei ce intră în teren, omogenitate ce se câștigă prin antrenamente și jocuri. Dar când ești nevoit să schimbi masiv de la meci la meci, căci toți au nevoie de minute, omogenitatea e doar o himeră. Relațiile de joc nu se construiesc de azi pe mâine și în niciun caz prin discuții. Care au rolul lor în stabilirea unei atmosfere propice, dar nu esențial.

Pentru Chelsea poate că n-ar fi neapărat rău să ia un an de pauză în Europa. Un sezon sabatic, să zicem. Ar putea Graham Potter (sau cine va fi antrenor, că doar nu credeți că această calificare i-a salvat sută la sută scaunul lui Graham!) să beneficieze de acel răgaz de a construi, de a a-și impune ideile, de a crea la Londra ceea ce construise în East Sussex, la Brighton: o echipă ce avea curaj să se ia la trântă cu oricine, despre care Guardiola spunea că e ”o bucurie s-o privești, o plăcere s-o analizezi”.

Poate n-ar fi rău, dar nici bine cred că n-ar fi. Finanțele noilor proprietari sunt totuși greu încercate și e greu de spus cum se pupă filozofia americană de business cu realitatea europeană. Mai e și răbdarea, un cuvânt pe care Roman Abramovic l-a cam scos din dicționarul fanilor lui Chelsea, deși exemplul Arteta ar trebui să le dea multora de gândit. Londonezii au arătat bine în ambele manșe cu Borussia, chit că au pierdut (mai degrabă nemeritat) la Dortmund, iar Graham Potter a reușit să cumpere, cu această calificare, un pic de timp. Cât îi va folosi, vom vedea.

BORUSSIA ÎNTRE GHINIOANE ȘI LIPSA DE ANVERGURĂ

Ceva despre Borussia acum. Venea pe cai mari la Londra, 10 victorii din 10 în 2023, o medie excepțională de goluri marcate, co-lider în Bundesliga alături de Bayern, în ”sferturile” Cupei Germaniei. Plus un 1-0 din meciul tur, o rentă bunicică, inclusiv în noile condiții, în care golul în deplasare nu mai contează. Totul i-a mers prost însă în acest retur. Începînd cu organizarea traseului spre ”Stamford Bridge”, căci team-managerul ar fi trebuit să știe ce înseamnă ”rush hours” în Londra și ce particularități au străzile ce duc spre stadion. Nu e normal ca jucătorii să stea în trafic și să aibă gândurile îndreptate spre altceva. Mai apoi s-a accidentat poate cel mai în formă om al acestui început de an, Julian Brandt (Arsenal insistă pentru el, se zice), asta după ce ieșiseră din schemă portarul Kobel și, mai înainte, Adeyemi. Nu în cele din urmă Reus n-a arătat o formă prea bună, iar Bellingham, care merită un cuvânt în plus, n-a făcut diferența ca altădată. Aș zice că nici Terzic n-a fost prea inspirat, eu unul n-am înțeles de ce nu i-a dat lui Anthony Modeste câteva minute spre final, cât ar fi el de modest la acest nivel, era singurul ce se putea bate cu Koulibaly și Fofana.

Adăugăm și un pic de ghinion și avem rețeta eșecului. Ghinion la golul lui Sterling, mare ghinion la penalty-ul lui Wolf, uriaș ghinion la repetarea execuției. La cald, cei de la Borussia au acuzat vehement arbitrajul, mai apoi și-au nuanțat discursul, dar nu arbitrajul ar trebui acuzat, ci cei care au creat încă o regulă stupidă, mă refer la intrarea în careu la executarea penaltyurilor. E încă una, după cea a hențurilor, a ofsaidurilor, a cartonașelor, reguli făcute de oameni care n-au jucat fotbal, dar nici nu se consultă cu cei care au făcut-o.

Borussia a ratat calificarea și pentru că, s-a văzut încă o dată, nu are anvergura necesară, Face parte din elita fotbalului european ”by default”, pentru că a câștigat o dată trofeul și a mai fost o dată în finală, dar în ultimii 10 ani n-a produs nimic notabil. Cu excepția jucătorilor. Iar aici e momentul să mă refer la Bellingham. Cred că i-a fost clar și lui și tuturor, etapa la Dortmund s-a încheiat. Mai sus de atât, la Borusssia nu poate ajunge. A fost locul ideal pentru a crește, chiar pentru a arde etapele, căci nu e neapărat normal să ajungă la un asemenea nivel la nici 20 de ani. Dortmund, de fapt, asta a devenit, o echipă specializată în arde etape, un fel de cuptor magic. Pentru Jude a venit momentul plecării, acum rămâne de văzut ce va alege: Anglia sau Real Madrid? Dacă aș fi Todd Boehly m-aș scobi adânc prin buzunare și aș face un efort ca să-l conving. Doar că nu doar cu bani poți face asta.