E foarte posibil ca titlul acestui text să fie forțat. În fond, ce complex poate să aibă Carlo Ancelotti în fața cuiva? La câte a făct în fotbal, la câte a câștigat, la imaginea pe care o are. E la fel de posibil însă ca titlul să fie unul adevărat și, la fel ca toți oamenii, să aibă și Don Carlo ușoare slăbiciuni, pe care nu le are încă unul ca Xavi, înfometat și dornic, după ce a câștigat tot ce se poate câștiga ca jucător, să poată atinge măcar o parte din succesul lui Ancelotti ca antrenor. Totuși, baza afrmațiilor din titlu e dată de statistici, iar ele, chiar dacă nu dețin întotdeauna adevărul absolut, spun anumite lucruri.

Cum ar fi că Xavi are 3 ”Clasico” la rând câștigate, ceea ce, la Barcelona, a mai reușit, ca să vezi coincidență, doar Guardiola. Sau că, de când Xavi a devenit antrenor al catalanilor, Ancelotti are o singură victorie obținută în 90 de minute, cea de pe ”Bernabeu” din octombrie, un egal, în Supercupa Spaniei de anul trecut (victorie ulterioară, în prelungiri) și 5 înfrângeri. Inclusiv una într-un ”amical” jucat în Las Vegas, care poate că nu contează atât de tare, însă trebuie pusă la socoteală. Totuși un ”Clasico” rămâne un ”Clasico” indiferent unde, când, cum și de ce se joacă. Ar mai trebui adăugat aici un amănunt: din toate aceste dueluri, unul singur, acesta de duminica trecută, s-a jucat pe ”Camp Nou”, ceea ce mărește numărul semnelor de exclamare din orice analiză.

Apropo de ce spuneam mai sus. ”Clasico” rămâne ceva distinct. Chiar și în condițiile în care nu mai împarte, ca altădată, planeta în două, căci puterea campionatului spaniol din acele vremuri s-a mutat în Anglia. Nu e doar un meci de fotbal, e diferit. Am fost tentat să spun că e un veritabil război, dar mă feresc cât pot să utilizez acest cuvânt oribil, al cărui înțeles sper din tot sufletul, pentru noi, dar mai ales pentru copiii noștri, să nu-l aflăm. E un duel în care antecedentele nu contează, o dispută pentru supremație și pentru orgoliu, pentru care trebuie să fii pregătit în primul rând mental. Iar Ancelotti, din punctul ăsta de vedere, are o mică problemă: sentimentul de intimidare pe care trupa lui de formidabili jucători îl stârnește în Champions League nu prea funcționează în ”Clasico”, unde funcționează în schimb enorm ambiția și motivația. Pentru Ancelotti și jucătorii săi, campionatul pare să fi devenit o miză minoră, ceea ce e o mare eroare. În primul rând pentru că în Champions League, acolo unde Real Madrid stăpânește atât de bine teritoriile, orice detaliu contează și nu știi niciodată când se aliază împotriva ta. Un detaliu precum acea ratare a lui Grealish din finalul partidei de pe ”Bernabeu” cu City, care dacă nu apărea și Grealish dădea gol probabil vorbeam acum de o altă deținătoare a Ligii. În al doilea rând pentru că, orice s-ar spune, competiția internă e cea care definește supremația unei echipe. Inclusiv pe plan economic. Zidane a înțeles perfect asta, căci nu degeaba a spus el, la capătul primului mandat, că trofeul cel mai important pe care l-a câștigat e acel titlu de campion în sezonul 2016-17.

Ancelotti are o mică problemă. Pe care n-o avea, probabil, când era de vârsta lui Xavi. E ușor melancolic, prea legat sentimental de anumiți jucători, garda lui pretoriană dacă vreți. Sentimentul ăsta l-a avut și Zizou când a decis că e mai bine să plece, l-a avut și Guardiola când a părăsit pe Barcelona în 2012. E chestie de vârstă poate, căci melancolia asta nu se prea observă în tinerețe, iar exemplul cel mai la îndemână aici e chiar Xavi, care n-a avut vreun stres să renunțe la Pique și n-are vreun stres să-l țină rezervă pe Jordi Alba, alături de care a jucat și câștigat atâtea trofee (singurul la care nu renunță e Busquets, dar feelingul meu e că o face mai mult pentru că încă nu are cu cine să-l înlocuiască). Sunt destui care-i reproșează italianului că, procedând așa, a mai diluat din încrederea celorlalți jucători, care se simt marginalizați ”by default” și intră într-o dinamica păguboasă a celui care se complace într-o astfel de situație doar pentru că încasează lunar o căruță de bani.

Nu întâmplător cele mai bune momente ale Madridului în acest ultim ”Clasico” s-au produs după seria de schimbări. Atunci a fost Madridul cel mai aproape de victorie și poate că n-ar fi fost rău ca și Benzema să se afle printre cei înlocuiți, nu Fede Valverde. Asensio și Ceballos sunt într-o situație particulară (termină contractul, ar vrea să rămână, dar pare-se că nu prea mai vrea clubul să-i țină), iar un ”Clasico” în care să fie decisivi era exact ce le trebuia în această perioadă. N-a intuit don Carlo asta, sau poate că n-a vrut să se pună împotriva curentului, a se citi Florentino Perez, căci se știe, Ancelotti a fost mereu un antrenor comod pentru orice președinte. A mers ca de obicei tot pe mâna celor care aveau, cum se zice, sacii în căruță și nu i-a ieșit ca-n Champions League. Pentru că, așa cum spuneam mai sus, un duel cu Barcelona e un pic altceva.

O mică paranteză. Vă amintiți perioada 2009-2012, când s-au jucat o grămadă de ”Clasico”, prin toate competițiile. Cei de la Barcelona, care au luat atunci două Champions League și de două ori s-au oprit în semifinale la nivel de detalii, nu erau deloc încântați că trebuie să joace atâtea, căci țintele lor erau altele, în vreme ce ambiția madrilenilor era uriașă. Cam la fel se întâmplă azi, dar în sens invers. Paranteză închisă.

Ancelotti mai are la dispoziție un ”Clasico”, cel din Cupă. Pornește cu un ușor handicap, dar eu unul sunt tare curios cum și cu cine va aborda acel meci. Paradoxal, poate că pentru Xavi era mai bine să se fi jucat mai întâi returul din Cupă, căci în campionat, fie și în caz de eșec, marja de eroare era totuși măricică, 6 puncte. Acum, Real Madrid ar trebui să vină cu motivația la maximum fiindcă, mă văd nevoit să repet, să te bazezi că vei lua Champions League (chiar dacă e foarte posibil s-o iei) nu e chiar un plan coerent de salvare a sezonului. Xavi a izbutit să facă la Barcelona un soi de ”Survivor” (în Spania se numește ”Supervivientes”), dar s-a văzut în ultimele 10 minute de duminică seară că echipa încă nu e suficient de cinică, fiindcă e greu de explicat acel joc pe contre, de du-te vino, în condițiile în care remiza era un rezultat suficient de bun.