Există în fotbalul european un singur antrenor căruia în ultimii 10 ani i-au fost numărate aproape exclusiv trofeele necâștigate, în loc de cele câștigate. Pep Guardiola. De fapt, nu e vorba de trofee, ci de TROFEU. Acel trofeu cu majuscule, devenit deja o obsesie pentru tehnicianul catalan: UEFA Champions League.

În toată această perioadă, CV-ul lui Guardiola s-a îmbunătățit constant, fie că vorbim de Germania, fie că vorbim de Anglia. Campionate, cupe, elogii, toate s-au aliniat în spatele lui Pep, dincolo de schimbările pe care el, cu stilul lui, le-a adus în fotbalul țărilor respective. Care au și beneficiat de asta, căci Germania a luat Cupa Mondială, iar Anglia a bifat cele mai bune performanțe la nivel de echipă națională după 1966 cu el ”prestând” acolo. O singură cupă lipsea, cea a campionilor, a campionilor campionilor dacă vreți, căci Champions League a devenit în ultimii 20 de ani o competiție a superlativelor. Iar acest spațiu gol rămas în vitrina de trofee s-a umplut încet-încet de praf, un praf peste care malițioșii s-au grăbit să scrijelească: Messi+Xavi+Iniesta. Trei nume fără de care, zic acei malițioși, Guardiola n-ar fi ajuns ce e azi, trei nume fără de care el n-ar avea cele două Ligi ale Campionilor în palmares, trei nume care, după ce s-au văzut abandonați de antrenorul alături de care promiteau să domine fotbalul timp de ani buni, au repetat ulterior performanța, o singură dată, ce-i drept, dar au repetat-o, în vreme ce Guardiola nu.

O dată a fost și el foarte aproape. În 2021, la Porto. Totul era atunci pregătit pentru marea petrecere, clubul închiriase în ”Palacio da Bolsa” o ditamai sala, ”Hall of Nations” și pregătise 700 de sticle din cea mai scumpă șampanie pentru o petrecere ce se dorea grandioasă, pe măsura anilor de așteptare. City era favorita acelei finale, doar că Guardiola a pierdut în fața lui Thomas Tuchel, unul dintre cei mai buni prieteni ai săi din lumea fotbalului, și totul s-a dus de râpă. A fost seara în care Pep s-a apucat să inoveze o formulă ce funcționase până atunci și care, ulterior, a rămas și fără De Bruyne, ”executat” de Rudiger în stilul care Ramos o făcuse cu Salah în 2018. Mulți și-au amintit atunci de alte ”invenții” marca Guardiola, tot pe pământ portughez, la Lisabona de data asta, cu un an înainte, la acel ”Final 8” din motive de Covid, când City s-a trezit eliminată în fază incipientă de Lyon. Și la fel de mulți s-au întrebat dacă nu cumva ar fi timpul ca Guardiola să-și caute de drum. N-a făcut-o. A mai luat un titlu în Premier League, apoi a venit eliminarea din sezonul trecut, în semifinale, cu Real Madrid. Și întrebarea s-a pus din nou. A urmat un alt titlu în Premier League, iar azi Guardiola se află în fața unei alte dileme: ”dacă nu acum, atunci când?”

Azi însemnând la câteva ore după o victorie cu 3-0 în fața lui Bayern ce deschide larg ușa semifinalelor. Tuchel îi este din nou adversar, dar spre deosebire de acel Chelsea din 2019 (care o scotea atunci pe City și-n semifinala Cupei Angliei, în meci unic, pe ”Wembley) n-a avut la bavarezi răgazul necesar pentru a-și pune în aplicare ideile. O echipă nu se construiește peste noapte și nici nu se mulează peste noapte pe filozofia unui nou antrenor, e nevoie de timp și multe antrenamente. Pe care Tuchel nu prea apucă să le facă fiindcă e nevoit să joace din 3 în 3 zile. În paranteză fie spus, indiferent de cum se va termina returul de la Munchen, Tuchel cade în picioare fiindcă nimeni nu-i va putea reproșa un eșec în condițile în care a preluat echipa acum două săptămâni.

Cine n-a văzut meciul de pe ”Etihad” și a primit doar o notificare cu rezultatul final a putut crede că a fost o defilare a lui City și că ”cetățenii” au măturat pe jos cu bavarezii. O simplă privire aruncată spre statistici ne arată însă un element care ar trebui să schimbe puțin această percepție: Bayern a avut posesie mai bună! Semnul de exclamare merită pus, căci nu-i ceva obișnuit la Guardiola și mai ales la meciurile lui City pe terenul său. Însă campioana Angliei a arătat marți seară o imagine suficient de sobră, pe care destui o văd ca pe-o imagine de campioană continentală. Spre diferență de alte partide, vezi exemplele de mai sus, Guardiola n-a mai cedat tentației de a inova pe ici pe colo. A fost extrem de conservator cu o formulă de joc pe care o probează de săptămâni bune și care începe să dea roade. De fapt, nu, greșesc, o inovație tot există, plasarea lui Stones în zona de mijloc a terenului, pe momentele de posesie, ceea ce face ca City să aibă un pivot și jumătate atunci când are mingea. Când n-o are, Stones redevine acel fundaș pentru care s-au plătit destui bani și care a debutat aici, la București, pe ”Arena Națională” cu Steaua, un meci la care Pep și-a pus de foarte multe ori mâinile-n cap văzându-și noul jucător cum pasează. Ca și mulți alții, Stones a progresat enorm cu Guardiola antrenor, căci, să fim sinceri, una e să-l vezi pe Cancelo în acea poziție (sau pe Lahm, vă mai amintiți de acea invenție a lui Guardiola la Bayern?) și alta e să-l vezi pe Stones.

Ce a impresionat la City marți seară n-a fost bijuteria lui Rodri, diagonalele lui Grealish, driblingurile lui Bernardo Silva, pasele lui Gundogan ori golul lui Haaland (observați cred că din înșiruire lipsește tocmai De Bruyne, ceea ce dă o și mai mare dimensiune victoriei), ci felul în care echipa a reacționat atunci când mingea era la adversar. Eram obișnuiți ca City să dea goluri, dar să și ia, ”ambele echipe marchează” devenise un pariu obișnuit pe meciurile sale. Ei bine, pare-se că Guardiola a priceput o dată pentru totdeauna că degeaba ai posesie zdrobitoare dacă atunci când n-o ai nu știi să te protejezi. Iar cu Bayern asta a încercat să facă, să se protejeze. N-a fost un meci defensiv al ”cetățenilor”, nici pe departe, dar tot efortul celor din față se baza pe garanția oferită de o structură defensivă formată, la o adică, din 5 fundași centrali (să nu uităm că Rodri a jucat la Spania lui Luis Enrique fundaș central). Iar această liniște, în cea mai ”mentală” competiție din câte există, poate fi o cheie a succcesului.

În ”Daily Mail” de marți, unul dintre editorialiști se întreba, apropo de Guardiola, cum ar fi fost judecată azi cariera lui Sir Alex Ferguson dacă Bayern nu se dezintegra uluitor la acea finală din 1999 și dacă John Terry nu aluneca în 2008, la Moscova? N-o să știm răspunsul, căci, ce să vezi, lucrurile alea s-au întâmplat, iar trofeul a ajuns la Manchester United. Același trofeu care la Guardiola n-a ajuns de când s-a despărțit de Messi, iar el știe că, indiferent de cât de multe competiții câștigă în Regat, cariera lui la City e judecată doar în funcție de Champions League.

De care, azi, e cu un pas mai aproape. Mai e însă de jucat un retur, iar Bayern nu face parte din categoria echipelor care să se predea fără luptă. Sommer le-a acordat, ca la jocurile pe calculator, câteva vieți extra bavarezilor, la Munchen vor încerca să profite de ele. Chit că pare de-a dreptul o blasfemie să vorbești despre Bayern ca despre o echipă ce joacă fără vârf de atac și cu un fundaș atât de predispus erorilor (Bayern e totuși echipa lui Beckenbauer și Gerd Muller!) niciun meci nu seamănă cu altul.