”Vedi Napoli e poi muori”. De la Goethe încoace mulți au folosit acest dicton, cu care napoletanii se mândresc peste măsură, chit că, mai nou, se zice că de fapt fraza ar fi fost ”Vedi Napoli e poi Mori”, fiind vorba despre o localitate, Mori, care l-ar fi impresionat pe poet la fel de mult. Să nu ne pierdem însă în amănunte și nici să nu lăsăm un posibil adevăr să strice un titlu bun, nu? ”Vedi Napoli e poi Milan” cred că ar putea fi o caracterizare numai bună a acestei partide de marți seară dintre Napoli și Milan, ce părea, la momentul tragerii la sorți, mult mai descentrată, mult mai dezechilibrată.

Atunci când bilele s-au învârtit de așa natură încât au propus mai întâi Milan și-apoi câștigătoarea dintre Inter și Benfica, evitându-se cu alte cuvinte ”balaurii” de pe cealaltă parte a tabloului, de la Napoli se vedea foarte bine Istanbul. Un soi de ”autostrada del sole” (”autosole” îi zic italienii, doar că respectivul drum, construit acum aproape 100 de ani unește, ce să vezi, Napoli de Milano). S-a luat în calcul atunci diferența de puncte existentă în Serie A între Napoli și Milan (eventual Inter), dar și fotbalul de foarte bună calitate prestat de echipa lui Spaletti, ce a dus la o prăpastie cum n-a mai fost în Italia între prima clasată și restul plutonului. Nu puțini vedeau la acel moment pe Napoli chiar o posibilă câștigătoare a Ligii Campionilor, pronostic ușor exaltat căci se trecea cu vederea un aspect foarte important: Napoli, nici măcar pe vremea lui Maradona (deși atunci era mult mai facil ca azi, vezi exemplul Steaua, care ne e cel mai la îndemână) nu dăduse cu nasul măcar de semifinalele acestei competiții, darămite să știe cum e să respiri aerul unei finale.

Milan în schimb dăduse. Cu nasul, mă refer. Și încă bine. Trofeele câștigate, finalele jucate, semifinalele bifate (în noul format Champions League o semifinală e o bornă extraordinar de greu de atins), toate acestea se adunau, dincolo de trofeele din fotbalul italian, în așa numitul ADN fotbalistic. Oare atât de important să fie acest concept încât să devină un element diferențial într-o duel de genul ăsta și să dea la o parte toate celelalte criterii? Pare-se că da. Iar Real Madrid e, din acest punct de vedere, exemplul perfect cu toate isprăvile sale din ultimii 10 ani. În Champions League, meciurile de acest gen, finalele sau cele cu încărcătura psihologică a unei finale, nu-s câștigate întotdeauna de echipa mai bună ori mai în formă ci de cea care știe să-și gestioneze emoțiile, să manevreze în folosul său toate detaliile.

”Commedia dell`arte” e ceva cu care, din nou, se mândresc napoletanii. Atât de tare încât la meciul tur de pe ”San Siro” fanii Milanului i-au atacat pe tema asta în coregrafia (scenografia, dacă vreți neapărat să respectăm ”canoanele” dicționarului) de dinaintea fluierului de start: un diavol ce strângea în pumnul său pe Pulcinella, un personaj principal al acestui teatru de improvizație. Un mesaj ce i-a iritat peste măsură pe napoletani (au găsit și oarece tente rasiste aici), dar care cumva explică felul în care sunt ei percepuți în nordul bogat, ușor snob și infatuat al Italiei, căci Pulcinella e, dintre toate celelalte personaje, cel văzut drept un trăndav și un mic pungaș. Aproape că i-a isterizat, de vreme ce s-au gândit că cea mai bună răzbunare ar fi să dea drumul peste noapte la artificii și tobe (la propriu) fix în fața hotelului la care erau cazați cei de la Milan, ca să le facă noaptea un coșmar sau să-i strice măscări cretine lui Rafael Leao în momentul în care se pregătea să se urce în autocar ca să plece la stadion. Acesta e Napoli, e o stare de spirit, o exaltare generală, un vulcan mereu pregătit să erupă, doar că lucrurile astea nu-s întotdeauna de ajutor.

Dincolo de aceste înțepături și ironii, ”commedia dell`arte” s-a cam văzut în jocul echipei lui Spaletti în această dublă manșă. Și s-a observat și acea exaltare venită dinspre tribună. Luați ca exemplu doar primele minute, cu o ploaie de cornere și o sumedenie de centrări demne mai degrabă de prelungiri, ce nu și-au atins scopul, dar care au contribuit la blocajul mental al echipei ce nu s-a dovedit capabilă ulterior să producă acțiuni gândite mai profund. Napoli a acționat de parcă ar fi vut să rezolve calificarea, să dea cu alte cuvinte cele două goluri necesare, în primul sfert de oră, dar văzând că nu reușește a intrat într-un soi de depresie izvorâtă din anxietate. Cred că e normal să punem aici și penalty-ul neacordat de brigada poloneză (cu tot cu VAR) la 0-0, la acea intervenție a lui Leao la Lozano, dar e doar un detaliu. În fond, alte detalii apăruseră inițial, penalty-ul irosit de Giroud și ocazia ratată ulterior, doar că Napoli n-a știut să profite de ele.

Milan, în schimb, da. Nu s-a dezintegrat după ratările lui Giroud, greutatea tricoului s-a observat și aici. Un tricou ce a văzut zeci de astfel de bătălii, al cărui ADN a fost repede absorbit în celulele celor trimiși în teren de Stefano Pioli. Milan și-a regăsit pe ansamblul acestei duble manșe acea capacitate de a nu se pierde cu firea, acel ”leadership” de care se tot vorbește. Un ”leadership” pe care, de exemplu, Kvaratschelia încă nu-l are. Comparat de unii cu Maradona, vezi acel ”Kvaradona”, ceea ce mie, sincer, mi se pare o mică blasfemie, gruzinul a vrut multe, dar a reușit puține. Și-a arătat talentul, dar nu a izbutit să fie decisiv, deși în 180 de minute a avut două momente esențiale. Acea ratare uriașă din primele secunde de pe ”San Siro” și penalty-ul din retur. Două detalii (insist cu acest cuvânt căci mi se pare că detaliile sunt decisive în Champions League) ce puteau schimba soarta unei partide.

Sezonul lui Napoli rămâne unul enorm. Va câștiga ”scudetto” după atâta amar de vreme, Spaletti merită pentru asta o statuie. Însă jocul alor săi a scăzut vizibil din momentul în care titlul s-a transformat dintr-o iluzie într-o certitudine. Dubla asta jucată în ianuarie poate că ar fi avut parte de un alt scenariu.

Epilogul acestei piese cred că-l merită Stefano Pioli. În octombrie 2019, Pioli a acceptat să preia un transtlantic ce naviga într-o derivă dureroasă. Primit cu răceală de fani pentru trecutul său la Inter, chit că nu fusese decât ceva pasager, a început șchiopătat (o victorie în primele 5 meciuri) și a avut momentul său de cumpănă fix înainte de pandemie, căci a fost pe punctul de a fi dat afară și înlocuit cu Ralf Rangnick. A venit Covid-ul cu tot ceea ce a însemnat el și totul s-a oprit. Asta a fost șansa lui Pioli, dar se vede treaba și a Milanului, fiindcă ceea ce a urmat se știe. Ce va urma nu se știe, căci Milan a preluat acum GPS-ul lui Napoli pe autostrada spre Istanbul, orașul ce atâtea amintiri neplăcute le trezește ”rossonerilor”. Ce-i drept i le trezește și lui Ancelotti, iar astăzi aceeași fani ai Milanului ce-l contestau pe Pioli în 2019 se întreabă, privind la tabloul semifinalelor: ”oare cum ar fi?”