”Trebuie să fim perfecți fiindcă întâlnim o echipă care atinge de foarte multe ori perfecțiunea”, zicea Mikel Arteta înaintea celui mai important, probabil, meci al lui Arsenal în Premier League din ultimii 20 de ani. ”Iar când zic perfect, mă refer la fiecare minge, la fiecare duel, la fiecare intervenție”, continua junele antrenor spaniol, în fața căruia se dezvelea marea provocare de a deveni cel mai tânăr câștigător al campionatului Angliei. Conducând cea mai tânără echipă, ca medie de vârstă, din toată întrecerea.

E un aspect, acesta din urmă, extrem de important în tot contextul actual. Arsenal nu doar că n-a făcut un meci perfect împotriva lui Manchester City, ci putem spune că pe ”Etihad” s-a văzut una dintre cele mai slabe versiuni ale acestei echipe din întregul sezon. Exact când trebuia să vedem cea mai bună versiune a ei, fiindcă rivalul impunea asta. Partida în sine nici nu prea poate fi comentată, căci n-au existat dubii nici măcar 200 de secunde. După primele 200 de secunde, City putea avea penalty, dacă interpretarea VAR la respectiva fază era una, hai să-i zicem, românească. Au mai trecut câteva sute de secunde și a venit primul gol, acea colaborare uluitoare între ucigașul de superlative numit Haaland și asasinul de adjective numit De Bruyne. Cu doi ”criminali” în serie implicați, urmarea nu putea fi decât una: suspansul partidei a fost ucis.

Mai există speranțe pentru suspansul acestei ediții de campionat? Poate că da, dar e mai probabil că nu. City are acum toate atuurile în mâinile sale, dincolo de forma excepțională – fizică și mentală, e foarte important al doilea aspect – la care a reușit Guardiola să-și aducă echipa. Are un calendar mai abordabil decât Arsenal (”tunarii” au acum cu Chelsea, apoi au de mers la Newcastle, care e un adversar și complicat și extrem de motivat, căci în joc e participarea în viitorul sezon de Champions League), are și o ușoară marjă de eroare, în sensul în care poate chiar pierde o dată sau face două remize în meciurile rămase de disputat, dar are de partea sa și experiența necesară unui astfel de moment. Pe care Arsenal, se vede treaba, n-a avut-o.

Cei care tot zic că e mai simplu să ajungi în vârf, căci te ajută și elanul uneori, dar e infinit mai greu să reziști acolo, știu bine ce spun. Așa zisa mentalitate de învingător nu e ceva ce se obține pe parcursul unui sezon, fie el de excepție, așa cum a fost, asta trebuie spus cu tărie, cel al lui Arsenal. Pe măsură ce linia de finiș se vedea din ce în ce mai clar, parcă și suflul arătat de băieții lui Arteta pe tot parcursul acestui maraton începea să scadă. Parcă nu mai aveau aer ”tunarii”, iar asta le-a afectat îndeajuns gândirea limpede. Iar atunci când nu gândești limpede, e foarte probabil să iei decizii proaste.

Au observat jurnaliștii englezi că această cădere a lui Arsenal a început din momentul în care echipa a ieșit din Europa League. Și a rămas, practic, cu un singur obiectiv. Guardiola a zis mereu că preferă ca echipele lui să fie ”on fire” la finalul sezoanelor și nu-l deranjează câtuși de puțin ca acest „on fire” să însemne implicare pe mai multe fronturi, cu mai multe obiective de atins. Asta implică riscuri, evident, adică posibile accidentări, dar să fim realiști, accidentările se pot petrece și la antrenamente, mai ales la intensitatea acestor antrenamente la echipele unde concurența e feroce. Avantajul vine însă din cealaltă față a monedei, jucătorii n-au când să-și piardă concentrarea, să aibă cine știe ce alte gânduri prin cap ori preocupări, căci efectiv n-au răgaz pentru așa ceva când au de jucat din 3 în 3 zile.

DACĂ NU ACUM, ATUNCI CÂND?

E limpede că la Arsenal vorbim de o cădere mentală mai mult decât una fizică. Un fel de atac de panică, dacă vreți. Ceva de genul ”dacă nu acum, atunci când?”. Voi explica imediat că e perfect justificată anxietatea celor de la Arsenal. Înainte însă aș aminti (reaminti poate pentru unii) ce a făcut Claudio Ranieri înaintea ultimei turnante a acelui uluitor pentru Leicester (și pentru istoria Premier League aș zice) sezon 2015-2016. Cu 12 meciuri rămase de disputat și cu două puncte peste urmăritoarea de atunci, Tottenham, tehnicianul italian și-a trimis echipa într-o mini-vacanță. Trei zile în care lotul s-a deconectat, a lăsat deoparte presiunea, o fi făcut și alte lucruri, nimic de zis (Drinkwater era jucător atunci la Leicester, dar asta nu înseamnă că dacă-l chema așa chiar făcea precum îi spune numele), însă la revenire rezultatele obținute în meciurile ce au urmat au fost: 1-0, 2-2, 1-0, 1-0, 1-0, 1-0, 2-0. Și apoi a venit titlul câștigat de manieră matematică, dar pe fondul unei concentrări ce a uimit atunci lumea fotbalului.

Revin la ideea e mai sus. Pesemne că fix înaintea ultimei turnante, Arteta și ai săi au realizat că se află în fața unei oportunități pe care o așteaptă de două decenii. Și, aici e problema, în fața unei oportunități pe care nu se știe dacă o vor mai avea. În mod normal, veți zice, Arsenal ar trebui să învețe din experiența acestui sezon. În ”All or nothing”, acel miniserial produs de Amazon Prime despre Arsenal, Arteta zicea la un moment dat că a prezentat ”owner”-ilor un plan în 5 pași pentru ca echipa să revină în prim-plan. E greu de spus acum care e situația pașilor, e destul de probabil însă că nu au fost toți parcurși. Și-atunci de unde anxietatea? Păi din tot ceea ce înseamnă Premier League astăzi, căci acel Top 4 de pe vremea lui Wenger, din care Arsenal făcea parte, s-a transformat ulterior în Top 6 și e de presupus că se va transforma în Top 7, fiindcă Newcastle a intrat în forță în acest grup select și e de presupus că nu va ieși prea curând din el. Ca să nu mai spun că la ușa acestui Top 7 bate acum și Aston Villa de când cu Unai Emery, ceva pretenții emite și Brighton.

E foarte probabil că Arsenal se va întări în vară. În toate compartimentele. Arteta a simțit nevoia asta inclusiv în ultimele săptămâni, când absența lui Saliba pare că a contat mai mult decât a lui Gabriel Jesus, după Mondial. E însă o garanție asta că Arsenal va avea mai multe șanse decât în acest sezon să ia titlul? Poate că da, dar mai probabil că nu. În acest sezon, contextul a fost mai mult decât favorabil, fiindcă Liverpool, Chelsea și Tottenham au avut un parcurs aproape catastrofal, la United a fost sezonul de acomodare pentru Ten Hag, dincolo de convulsiile produse de Cristiano Ronaldo, iar la City a durat ceva până ce Haaland să fie aglutinat în jocul echipei, iar el să aglutineez ideile lui Guardiola. Cum s-ar zice, pentru Arsenal acum era momentul. Cam cum a fost, dacă tot am amintit de Leicester, acel sezon 2015-2016 pentru Tottenham. Care n-a profitat și știm ce a urmta pentru Spurs.

E vreo șansă ca City să fie mai slabă decât în sezonul ăsta? Greu de crezut. Dacă Guardiola izbutește să-l convingă și pe Bellingham, atunci echipa devine ceva de-a dreptul uluitor. În mod normal United se va întări la rândul său și va deveni mai puternică, iar dacă vine Harry Kane, cum se aude, deja vorbim de ”next level”. La Liverpool se pune la cale o mică revoluție, care are, nimic de zis, necunoscutele sale, dar pare greu de crezut că vor repeta ”cormoranii” prestațiile din acest campionat. Chelsea îl va pune, probabil, pe Pochettino, iar asta înseamnă un pas înainte, căci londonezii au un lot extrem de valoros, tânăr și dornic, ce trebuie doar bine antrenat. Iar Newcastle va investi cu siguranță, mai ales dacă se va reuși calificarea în Liga Campionilor, ceea ce ar însemna un argument în plus în a convinge jucători să vină, dincolo de cel financiar. La Tottenham evit să mă refer, însă dacă vine și-acolo Nagelsmann (sau Luis Enrique) s-ar putea schimba abordarea. Din punctul nostru de vedere, al spectatorlor și telespectatorilor neutri, e excelent, sezonul ce vine în Premier League e pe cale să devină unul fantastic. Însă pentru fanul lui Arsenal nu știu exact dacă e chiar așa.

Partea bună în fotbal, aș zice că nu numai, e că există mai mereu un capitol care urmează. Partea proastă pentru Arsenal e că acest capitol nu urmează doar pentru ”tunari” ci și pentru celelalte competitoare. ”All or nothing” e doar titlul unui serial deja produs, nu cumva să fie însă și o realitate. Iar acel ”dacă nu acum, atunci când?” să fie titlul unui alt serial, melodramatic, cu lacrimi și dezamăgiri, ce ar putea fi produs în viitor.

Zic totuși să nu ne grăbim. Speranța moare ultima și nimic nu e terminat până nu e totul terminat.

P.S.

Despre City și felul în care această grupare a devenit, sub comanda lui Guardiola, forța dominantă a fotbalului englez, cu altă ocazie. Pep spunea acum câțiva ani că obiectivul numărul unu al „cetățenilor” nu e Liga Campionilor, ci să devină echipa care face cărțile în Premier League, cam cum le făcea United cu Sir Alex Ferguson. Cu investiții imense, cu destule driblinguri ale fair-play-ului financiar, dar mai ales cu multă pricepere, City a reușit în acest demers. Îi rămâne acum pasul doi, Champions League

P.S. 2

Pasul doi înseamnă și un al doilea post scriptum. Într-un fel, City trăiește în Champions League ceea ce a trăit Arsenal în acest sezon. Forța dominantă acolo e Real Madrid, fix adversarul din semifinale (din nou). Iar ideea ”dacă nu acum, atunci când?” ar putea să fie bine cuibărită în mintea lui Pep și a jucătorilor săi, căci contextul e oarecum același, dacă stăm să ne gândim. Cum va gestiona City această angoasă ne vom lămuri după ”dubla” cu ”coșmarul” Real Madrid.