Despre răbdare putem vorbi mult și bine. Știm cu toții că e importantă, știm cu toții că e bine să nu ne-o pierdem prea lesne, știm cu toții că nu prea ne iese acest demers. Despre răbdarea din fotbal nu putem vorbi la fel de mult. Fiindcă ne-am prins în toți anii ăștia că ea nu există. Sau dacă există e atât de rară încât trebuie musai scoasă în evidență, arătată tuturor, ca o piatră prețioasă și foarte strălucitoare.

Real Madrid nu obișnuiește să aibă răbdare. Acest club și-a construit aura pe rezultate și mari performanțe. Dar obținute imediat. Real Madrid nu are timp să aștepte, la Real Madrid trebuie să reușești repede, ”si o si” cum ar zice spaniolii. Chit că ești tânăr, chit că ești consacrat, vezi cazul lui Eden Hazard, care mai supraviețuiește în lotul ”blanco” doar pentru că are un contract imposibil de plătit de alții. A fost și cazul lui Bale. Ideea de a aștepta să ”se coacă”, așa cum zicem noi pe-aici, în duiosul limbaj de lemn al vremurilor trecute, după care mai suspină unii nefericiți, ideea de a aștepta să se acomodeze, să se obișnuiască, sunt idei ce, în principiu, n-au legătură cu ceea ce a însemnat și înseamnă Real Madrid.

Dar uite că mai există și excepții. Vinicius și Rodrygo, de exemplu, doi brazileini înregimentați la Madrid încă de când erau copii pentru că promiteau și aveau potențial. Și cu care Real Madrid a avut răbdare, deși au existat momente în care semnele de întrebare apăruseră în dreptul lor. În special în dreptul lui Vincius, dar și al lui Rodrygo Goes. Vi-l mai amintiți pe acel Vinicius subiect de ”caterinci” pe rețele, ce-l exaspera pe Kroos într-un ”Clasico” când nu înțelegea să-și caute o poziție viitoare pentru pasă sau care-l făcea pe Benzema, la un meci de ”Champions League”, să-i spună lui Mendy: ”nu-i mai da ăstuia mingea, nu vezi că parcă joacă la ei?”. Dar pe Rodrygo, dispărut dintre protagoniști, trecut în plan secund de noua formulă de joc a lui Ancelotti, cea cu 4 mijlocași, despre care se zicea că poate ar fi mai bine să plece, vi-l mai amintiți? Cu ei a avut răbdare Real Madrid, ei înșiși au avut răbdarea lor, și-au înghițit frustrările și au digerat amărăciunea, au avut marele noroc de a fi antrenați de un tip ca Ancelotti, care a văzut și câștigat prea multe la viața lui ca să mai fie impacientat (dacă rămânea Zidane nu se știe ce se putea întâmpla cu cei doi), iar azi Madridul beneficiază de doi atacanți extrem de diferiți, de aceea și complementari, care încă n-au împlinit 23 de ani și care deja au câștigat, la nivel de club, absolut tot ce se poate câștiga.

Era de așteptat probabil ca Real Madrid să câștige Cupa Spaniei, chit că acest trofeu le-a mai dat madrilenilor bătăi de cap. Știința de a juca finale a acestor jucători e un subiect pe care l-am mai abordat, deci nu mai insist. E o cupă ce-i oferă lui Ancelotti ceva mai multă relaxare în perspectiva unui final de sezon care altfel ar fi fost periculos legat de ”dubla” cu City. Florentino Perez n-are răbdarea lui don Carlo, iar un an fără trofeu echivalează la Real Madrid cu plecarea antrenorului, indiferent de numele și trecutul acestuia. Acum câteva zile, la o conferință de presă în care admitea că există o ofertă pentru el de a prelua Brazilia, Ancelotti spunea, ușor iritat, cam așa: ”dacă voi câștiga Cupa voi avea în doi ani performanțe pe care unii nu le izbutesc în toată cariera lor”. Mulți n-au înțeles ce l-a apucat pe blajinul italian, însă dacă privim printre rânduri pricepem câte ceva, fiindcă era fix în perioada în care se zvonea că Florentino se gândește la Pochettino ca posibil antrenor pentru sezonul viitor.

Ceva mai liniștit acum, Ancelotti are în față o mare provocare: cum să le inducă jucătorilor săi ideea că ”dubla” cu City e de fapt tot o finală. Un City care de un an de zile pregătește o revanșă și care are acum în Haaland o armă letală. Cine spune că nu așteaptă cu nerăbdare duelul ăsta cred că minte.

SUPĂRAREA LUI GUARDIOLA

Apropo de City. Și de Guardiola. Au mai câștigat ”cetățenii” un meci, titlul în Premier League e cu un pas mai aproape (au acum luxul de a-și putea permite chiar să piardă un meci ori să facă două egaluri), însă imaginea lui Pep la finalul partidei cu Leeds era a unuia care pierduse ceva de valoare. Totul trebuie citit în cheia ”dublei” cu Real Madrid. Extrem de iritat de ratarea penalty-ul, dar și de faptul că finalul n-a prea fost liniștit, Pep s-a manifestat zgomotos și vizibil, știind pesemne că gesturile sale n-au cum să scape camerelor tv, certându-l pe Haaland că l-a lăsat pe Gundogan să bată și să rateze lovitura. Gestul colegial al norvegianului (Gundogan n-a izbutit în toată cariera lui un ”hat-trick”) l-a lăsat rece pe Guardiola, nerespectarea în schimb a regulilor stabilite l-a enervat. Pep știe mai bine ca oricine ce înseamnă Real Madrid în Champions League și înțelege că o echipă care-și pierde concentrarea și are atenția îndreptată spre cu totul alte lucruri poate fi victimă sigură într-un astfel de duel. Partea bună pentru el e că Haaland n-a dat gol, astfel că acum e ușor iritat.