”Ce păcat! Meciul ăsta trebuia să fie finala”, ne-am zis, probabil, destul de mulți atunci când am aflat ca Real Madrid și Manchester City se încrucișează pe tabloul actualului sezon din Champions League în semifinale. ”Ce bine! Meciul ăsta jucat de două ori e mult mai bun decât unul disputat în partidă unică”, ne-am zis, pesemne, destul de mulți după ce am văzut ceea ce s-a întâmplat marți seară pe ”Bernabeu”.

Mi se pare destul de clar că în acest moment Real Madrid și Manchester City stăpânesc, nu neapărat în această ordine, dar m-am luat după afișul turului, stăpânesc așadar fotbalul european. Astăzi, City e, PROBABIL, cea mai bună echipă de pe continent, însă Real Madrid SIGUR este, și nu doar azi, ci dintotdeauna, echipa cea mai bună în astfel de meciuri, finale sau confruntări cu iz de finală. De aici și dorința multora de a vedea un duel între cele două grupări, dar și între Guardiola și Ancelotti, cu trofeul pe masă.

Mi se pare la fel de clar motivul pentru care Real Madrid își dorește cu atâta ardoare Superliga. Aia adevărată, europeană, nu cea de la noi, numită astfel doar pentru că sponsorul e cu adevărat super, căci alte motive nu se prea întrevăd. Superliga europeană ar fi pentru Real Madrid un teritoriu numai bun pentru a juca genul acesta de meciuri care-i plac și care definesc gruparea ”blanco”, cu adversari de calibru și spectacole grandioase. Evident, n-am uitat de motivul financiar, acela ar fi primul, dar cred că și latura sportivă e una suficient de importantă. Rămâne în discuție zona cealaltă, a consumatorilor, a celor ce ar trebui să finanțeze până una alta această idee, spectatori sau telespectatori. Pare apetisant să vedem săptămână de săptămână astfel de partide, însă nu cumva ne-am plictisi la un moment dat? Caviarul e bun, dar excesul s-ar putea să facă rău.

Să revenim! Meciul în sine a fost un pic straniu. Real Madrid a deschis scorul în plină dominare a celor e la City, echipa lui Guardiola a egalat în cea mai bună perioadă a madrilenilor, când golul de 2-0 părea că plutește în aer. Așa e fotbalul câteodată. Dar nu doar din pricina acestui aspect a fost straniu, ci și, în primul rând, pentru imaginea pe care a arătat-o City. Noua imagine, de fapt. Pe care am văzut-o în acest sezon, de parcă tot ceea ce i s-a întâmplat cu Real Madrid anul trecut s-a transformat într-o lecție pe care și-au însușit-o jucătorii, dar și-a însușit-o în primul rînd Guardiola. Anul trecut City a dominat ambele manșe, fotbalul său a arătat foarte bine mai tot timpul, însă premiul l-au ridicat cei care au putut să-și gestioneze mai bine emoțiile, trăirile, angoasele dacă vreți. Cei care, așa cum spuneam mai sus, știu cel mai bine să joace astfel de confruntări. Poate că în sfârșit Pep a înțeles pe de-o parte că fotbalul e imprevizibil, dar și că dacă vrei să câștigi un trofeu atât de mare trebuie întâi de toate să știi să suferi. Iar City, imedat după golul lui Vinicius și în repriza a doua (inclusiv după golul lui De Bruyne) a suferit, a acceptat cu destul calm o dominare pe care altădată ar fi privit-o ca pe un afront, ca pe o lovitură în orgoliu.

City a plecat de pe ”Bernabeu” cu un egal scos în cel mai pur stil Real Madrid. Nu știu când li s-a întâmplat madrilenilor în ultimii ani în această competiție să obțină atât de puțin oferind atât de mult. Și, invers, nu știu când am mai văzut pe City să obțină atât de mult oferind atât de puțin. În termeni de Champions League asta înseamnă maturizare, căci exact asta am scos în evidență la Real Madrid în sezonul trecut și-n cele trei cu Zidane, când s-a câștigat trofeul de manieră consecutivă. Știința de a juca astfel de meciuri, de a gestiona miza, de a stăpâni emoțiile. Spunea Modric după meci: ”am suferit în primele 30 de minute, dar asta nu ne-a preocupat foarte tare, stăteam bine în teren și știam că o să apară un moment prielnic”. ȘTIAM. Cam despre asta e vorba în fotbalul de azi, să știi, căci a domina un meci de la cap la coadă e un deziderat pe care Guardiola poate că și-l propunea pe vremea când era la Barcelona și-i avea pe Messi, Xavi și Iniesta, dar care astăzi nu prea mai funcționează. Azi, trebuie să știi când și cum să joci.

Sentința se va scrie scrie pe ”Etihad”. Era totuși de așteptat, nu știu câți credeau că se va decide calificarea încă din prima manșă. Pe terenul său, City n-a mai pierdut un meci care să conteze de la acel 1-2 cu Liverpool din aprilie 2018. Dar chiar credeți că pe Guardiola îl încălzește prea tare detaliul ăsta? Real Madrid va trebui să experimenteze o senzație nouă, un soi de ”remontada” departe de confortul oferit de propriul stadion. Pe care, în paranteză fie spus (ca să vedem totuși nivelul) a fost schimbat gazonul pentru a 5-a oară în acest sezon! Statisticile spun că madrilenii n-au reușit până acum vreo calificare după o remiză în prima manșă pe teren propriu. Dar chiar credeți că pe Vinicius, Modric și Kroos îi interesează aceste statistici? Noul City în fața aceluiași Real Madrid dintotdeauna, cam așa s-ar putea scrie afișul acestui retur, cât o finală.

Și zău că e bine că avem parte de o dublă manșă, nu-i așa?

P.S.

Ar fi totuși nedrept să nu scoatem în evidență câteva nume. Vinicius e primul. Cred că nu prea mai există dubii cine e cel mai important jucător al Madridului în acest moment. Poate chiar din lume. Al doilea e Haaland. ”Un monstruo viene a verme”, titra ”Marca” pe prima sa pagină marți, în ziua meciului. Titlul era al unui film, ”A monster calls”, cu Liam Neeson, doar că ”monstrul” a fost redus la tăcere de un altul, de Rudiger. Era evidentă teama pe care o transmitea norvegianul în rândul fanilor madrileni, însă prestația sa, fără să fie una slabă în termeni statistici, căci a participat la joc, a alergat mult și a avut și ocazii, a fost condiționată de prestația ”la siguranță” a echipei. Rudiger în schimb a fost imperial, iar întrebarea ce se pune acum este ce va face Ancelotti la retur, când va reveni Militao. Despre Modric devine deja redundant orice comentariu, omul ăsta parcă a descoperit elixirul tinereții, păcat totuși că-l ține doar pentru el dacă e așa. Despre Courtois, de asemenea. Pe De Bruyne nu prea l-am văzut strălucind în stilul lui caracteristic, l-am văzut în schimb apărând cinic la momentul potrivit. Încă o dovadă de maturizare a ”cetățenilor”. Ar merita poate mai mult de câteva cuvinte Rodri, a cărui creștere e fantastică și care face ca retragerea lui Busquets (care va pleca și de la Barcelona în vară) să nu mai fie o problemă pentru ”naționala” Spaniei.

Eu unul abia aștept returul.