N-am idee dacă Stefano Pioli are habar despre vorba aia de pe la noi, care spune să nu dai niciodată vrabia din mână pentru cea de pe gard (altfel era proverbul, știu, dar am încercat să driblez anumite nuanțe), însă fix asta a făcut sâmbătă seară. A dat punctele din mână pentru o finală de Champions League ce nici măcar pe gard nu e, ci hăt departe, pe un gard și foarte înalt și foarte greu de sesizat. Cu gândul la returul cu Inter de marți, antrenorul Milanului a scăpat din vederi tocmai faptul că obiectivul era altul. Anume prezența și în viitorul sezon al competiției, mai ales acum după ce ”rossonerii” au respirat din nou, club și suporteri, aerul rarefiat al înălțimilor ajungând în semifinale.

”Pioli`s on fire” e un refren pe care-l cântă tribuna Milanului înainte de meciuri. Îl găsiți repede pe google, nu mai insist. Mă tem însă pentru tehnicianul italian că e mai degrabă ”in the fire”, căci rezultatele din ultima vreme, din acest retur de campionat mai exact, nu-s ceea ce trebuie pentru cineva care-și dorește să ocupe respectivul scaun și în sezonul viitor. Oricum am privi lucrurile și oricât ne-am ascunde după semifinala de Ligă, Milan e o dezamăgire în acest sezon. E totuși campioana în exercițiu (știu că Napoli a luat deja, matematic, ”scudetto”, dar până la finalul de sezon și omologarea rezultatelor titulatura de campioană ”en-titre” rămâne la Milan) și e departe de pretențiile ce decurg dintr-o astfel de postură.

Sau poate nu, poate e doar o confirmare a unei stări de fapt. Pentru că acest ”scudetto” a fost câștigat în primul rând grație lui Stefano Pioli, care a știut să stoarcă la maximum posibilitățile lotului, dar și a unui grup de jucători ce s-au autodepășit, beneficiind, ce-i drept, și de mulți pași greșiți ai rivalelor. Au fost multe discuții în jurul lui Milan în sezonul trecut, căci nu impresiona prin nume și era greu de desemnat cel mai important jucător. Vedeta a fost echipa și nu e niciun clișeu aici, căci Milanul de anul trecut e prima campioană din ultimii ani care nu propunea pe parcursul sezonului câștigător un nume uriaș. De genul, poftim exemplu de la Napoli, Victor Osimhen sau Kvara. Nici măcar Rafel Leao, care tinde azi să fie cel mai important, cu atât mai puțin Zlatan ori Giroud (la vârsta lor), Maignan (totuși e portar), Tonali ori Theo Hernandez.

Ei bine aici trebuia umblat în vară.  Acel ”scudetto” era greu de repetat în condițiile în care vestiarul n-a primit întăririle de care are nevoie o campioană totuși surprinzătoare. Iar aici responsabilitatea nu e a lui Pioli, ci a lui Maldini. Care n-a putut sau n-a știut cum să pună problema în fața noului propietar. Care e american, iar americanii au un alt fel de a face business în sport. De regulă, mentalitatea americană e că patronul nu se bagă acolo unde nu se pricepe, dar angajează oameni pregătiți pentru asta. Pregătiți înseamnă să aibă și o anumită capacitate de persuasiune, cu care să-și facă boss-ul să înțeleagă de ce trebuie luate anumite măsuri (a se citi cheltuieli). La Milan n-a existat nici un fel de strategie după câștigarea campionatului, iar astăzi antrenorul nu mai poate face minuni, căci adversarii i-au prins ideile de joc, iar lotul și-a cam atins limita de sus.

În schimb, e foarte posibil ca nota de plată să ajungă la Pioli. Ca la acele mese mari când vine ospătarul cu POS-ul și toți se fac că au treabă. În fotbal memoria nu există, iar gratitudinea e o noțiune ce nu încape în dicționar. Mai ales în Italia.

Unde, apropo, se mai petrec scene precum cea de sâmbătă, cu jucătorii și antrenorul Milanului (ai Milanului, clubul care vine după Real Madrid în clasamentul ”urecheatelor” cucerite!!) chemați la ordine de galerie, ca într-un ritual mafiot, stând cu capul în pământ și ascultând amenințări subliminale. De ani de zile scot în față fotbalul european, dar această imagine face parte dintr-un alt fotbal, ce nu poate fi absolut deloc privit ca un exemplu.

INZAGHI, SALVAT DE CHAMPIONS LEAGUE

Necazul lui Pioli poate însemna bucuria lui Simone Inzaghi. Ce trăiește, ca antrenor, într-un paradox perpetuu. De trei ori era să fie dat afară în acest sezon, de trei ori a fost salvat, nu de clopoțel, ci de muzica din Champions League. ce pare să transforme o echipă a Inter-ului care, dacă privim la lotul de jucători, a fost și în sezonu trecut și-n acesta principala favorită la ”scudetto”. Venirea lui Simone Inzaghi în locul lui Conte (o idee bună în principiu, dacă e să analizăm munca din birouri, apropo de ce vorbeam mai sus despre oficialii Milanului) n-a adus o continuare a parcursului câștigător pe care-l așteptau suporterii și conducerea. Poate dacă Ionuț Radu nu comitea acea eroare infantilă la Bologna, anul trecut pe vremea asta, narațiunea era altfel construită, însă fotbalul nu ține prea mult cont de motive, ci trăiește doar situații. Iar situația pe care o trăiește Inter cu Inzaghi chiar e un mare paradox. În mod normal va continua pe banca ”nerrazzurilor” doar pentru că a câștigat Cupa și Supercupa, e din nou în finala Cupei și aproape de finala Champions League. Locul doi de anul trecut și un posibil loc trei anul ăsta, totuși performanțe departe de nivelul aspirațiilor interne, sunt aruncate într-un sertar.

CINE AR TREBUI FLUIERAT PE ”PARC DES PRINCES”?

Messi a fost fluierat, pe alocuri copios, de fanii PSG-ului la mecul de campionat cu Ajaccio de sâmbătă seară. Din nou, căci s-a mai întâmplat și anul trecut pe vremea asta. Pentru unii pare o blasfemie să-l fluieri pe Messi, însă fanul PSG-ului are mai aproape de inimă clubul decât numele ori renumele unui jucător. Fie el și Messi. Poate că și titlul mondial cucerit de argentinian împotriva Franței cântărește destul, însă nu prea se pot analiza sentimentele oamenilor. Se pot analiza comportamente, vezi ce scriam mai sus de ultras-ii Milanului, dar nu sentimente, iar dacă acești fani cred că Messi e principalul vinovat pentru eșecurile europene ale echipei e problema lor. Să fim serioși, crede cineva că dacă PSG era cu un pas în finala Champions League faptul că Messi a dat o fugă până în Arabia Saudită și a lipsit de la un antrenament ce nu era programat, ci a fost fixat în ultimul moment, ca reacție de impuls la un eșec penibil, mai era la fel condamnat? Eu zic că nu. În schimb mi se pare ciudat că fluierăturile nu se îndreaptă și spre tribuna oficială de pe ”Parc des Princes”, acolo unde se regăsește cu adevărat persoana responsabilă de felul în care arată PSG astăzi. Și care, brusc, nu mai dă lecții despre cum ar trebui să arate fotbalul european, în calitatea lui de bun prieten al șefului UEFA.