Nu e cred prima dată când folosesc aici termenul de supraviețuitor într-un titlu. Ba chiar cred că au fost mai multe situații, fiindcă așa a fost contextul. Ce știu sigur însă e că de fiecare dată când am vorbit despre supraviețuitor m-am referit la Cholo Simeone. În diverse ocazii. Cred totuși că putem îndrepta această caracterizare și spre altcineva. Nu spre Simeone, ci spre Simone, Simone Inzaghi.

În acest sezon, Simone Inzaghi era pe punctul să fie dat afară de vreo 3 ori. Au fost destule voci care considerau că trebuia demis chiar de la finalul stagiunii trecute, pe care Inter (campioana en-titre și marea favorită la recâștigarea titlului, în ciuda dezertării lui Conte și a plecării lui Lukaku) l-a încheiat în spatele rivalilor de la Milan. Lăsăm la o parte sezonul trecut, însă în actualul lui Simone Inzaghi i-a trecut de câteva ori glonțul demiterii pe la ureche. Mai întâi prin octombrie, înaintea partidei cu Barcelona de pe ”San Siro”, din grupe, mai apoi în primăvară, înaintea returului cu Porto din ”optimi” și, în fine, înaintea ”dublei” cu Benfica din ”sferturi”. De fiecare dată motive amenințătoare se iveau după prestații din Serie A, de fiecare dată rezolvarea a venit din meciurile de Champions League. Și nu numai, căci în balanță trebuie musai puse și finala Cupei de anul trecut, câștigată dramatic cu Juventus, și Supercupa ”saudită”, câștigată, lejer de această dată, cu Milan. Pentru Simone Inzaghi așadar ce a stricat campionatul au reparat victoriile din meciuri decisive.

În Serie A, Inter are 11 eșecuri în acest sezon. Plus 3 remize, toate în deplasare, dar cu iz de înfrângere, căci s-au produs cu Salernitana, Sampdoria și Monza. În schimb, în Champions League ”nerazzurri” au pierdut doar două meciuri, cele cu Bayern din grupă, într-o perioadă când bavarezii păreau de neatins, iar în Cupă n-au niciun eșec. Când a câștigat titlul, cu Conte, Inter a avut în campionat doar 3 eșecuri, iar când a venit pe doi (cu Inzaghi) a avut doar 4. Diferența e vizibilă și, trebuie să recunoaștem, foarte ciudată.

Aducerea lui Simone Inzaghi în momentul în care Conte i-a lăsat, în stilul caracteristic, cu buza umflată pe interiști a părut o idee bună. Beppe Marotta s-a mișcat repede și bine, instalând un antrenor ce avea oarecum același stil cu Conte și același modul preferat, ceea ce a însemnat o trecere destul de lină de la vechiul la noul tehnician. Marotta s-a mișcat repede și bine și când a fost vorba de a-i înlocui pe Lukaku și Achraf Hakimi, vânduți pe sume imposibil de refuzat. Recâștigarea titlului nu s-a produs totuși , în condițiile în care Inter avea și atunci, are și acum, lot mai bun decât echipa care avea să câștige ”scudetto”. Poate dacă Ionuț Radu nu comitea acea eroare infantilă la Bologna narațiunea era altfel construită, însă fotbalul nu ține prea mult cont de motive, ci trăiește doar situații. Iar situația pe care o trăiește Inter cu Simone Inzaghi chiar e un mare paradox.

Și asta fiindcă locul doi de anul trecut și posibilul loc trei de anul ăsta nu conduceau spre altă idee decât despărțirea. Doar că această finală de Champions League, indiferent de cum se va termina ea, schimbă datele problemei. Simone Inzaghi a readus Inter-ul la etajul superior al fotbalului european, de unde cam ieșise după trofeul cucerit cu Mourinho în 2010, iar acum să te gândești la debarcarea lui pare de-a dreptul o blasfemie. De altfel, el a și fost confirmat, în euforia de după calificare, de Steven Zhang, chinezul ce are totuși ultima decizie la Inter.

”Dubla” cu Milan n-a avut istoric. Ba chiar Inter și-a permis luxul să joace mai prost meciul retur, în principiu cel decisiv, decât turul. În mare parte, își făcuse temele încă din prima manșă. Superioritatea Interului a fost evidentă și, pe alocuri, deranjantă, și s-a sesizat lesne și din punct de vedere valoric, tehnic, fizic, dar și tactic. Simone Inzaghi pare a avea inspirație la maxim atunci când pregătește partide cu aspect decisiv și la minim atunci când are de jucat pe terenuri de mai mică anvergură din Serie A. Nu-i neapărat în regulă, dar e o realitate pe care ”nerazzurrii”, fani, conducători, proprietari chinezi, o iau ca atare. Se bucură azi de euforia momentului, de posibilitatea de a respira din nou aerul pur al înălțimilor din Champions League și așteaptă cu suficientă încredere finala de la Istanbul. Adversarul de-acolo va fi teribil, dar paradoxul Simone Inzaghi oferă suficiente motive de optimism.

MILAN ȘI TRENUL PIERDUT ASTĂ-VARĂ

Două vorbe și despre Milan. În ianuarie scriam tot aici, într-un text dedicat în pricipiu celor de la Napoli, următoarele despre ”rossoneri”: ”Milan în schimb e o dezamăgire. Sau poate nu, e doar o confirmare a unei stări de fapt. E campioana en-titre, veți spune, ceea ce e corect. Dar acel titlu câștigat în sezonul trecut e greu de repetat în condițiile în care vestiarul n-a primit acele întăriri de care are nevoie o campioană totuși surprinzătoare. Pentru că acest ”scudetto” a fost câștigat în primul rând grație lui Stefano Pioli, care a știut să stoarcă la maximum posibilitățile lotului, și a unui grup de jucători ce s-au autodepășit, beneficiind, ce-i drept, și de mulți pași greșiți ai rivalilor. Au fost multe discuții în jurul lui Milan în sezonul trecut, căci nu impresiona prin nume și era greu de desemnat cel mai important jucător, superstarul. La 40 de ani, Zlatan nu putea fi, plus că era mai mereu accidentat, nici Giroud, cât ar fi el de campion mondial, nici măcar Rafael Leao, despre care s-ar putea spune acum că e cel mai important, dar anul trecut pe vremea asta nu prea era. Theo Hernandez e totuși fundaș, Maignan e totuși portar, Kessie se cam știa că va pleca, Tonali ori Bennacer nici atât. Vedeta a fost echipa și nu e niciun clișeu aici, căci Milanul de anul trecut e prima campioană din ultimii ani care nu propunea pe parcursul sezonului câștigător un nume pe care să se bată toți. E o teorie veche, dar care câteodată funcționează, dar câți dintre titularii Milanului din sezonul trecut ar fi putut beneficia de acest statut la rivalii din campionat? Ei bine aici trebuia umblat în vară. Doar că Maldini n-a putut sau n-a știut cum să pună problema în fața noului propietar. Care e american, iar americanii au un alt fel de a face business în sport. De regulă, mentalitatea americană e că patronul nu se bagă acolo unde nu se pricepe, dar angajează oameni pregătiți pentru asta. Pregătiți înseamnă să aibă și o anumită capacitate de persuasiune, cu care să-și facă boss-ul să înțeleagă de ce trebuie luate anumite măsuri. Acum, sincer, Chelsea poate nu e cel mai bun exemplu, dar felul în care se cheltuie acolo banii ține de o anumită strategie, căci dacă vă uitați mai cu atenție veți vedea că zecile de milioane de euro pleacă în schimbul unor jucători tiner. Bună sau rea strategia, vom vedea în timp. La Milan n-a existat așa ceva după câștigarea campionatului, iar astăzi nici măcar Pioli nu mai poate face minuni, căci adversarii i-au prins ideile de joc, iar lotul și-a cam atins limita de sus. În condițiile astea locul de Champions League pare a fi cel mai palpabil premiu la capătul acestei stagiuni.”.

Nu cred că mai trebuie adăugat ceva. Ah, ba da! Locul de Champions League e pe cale să fie pierdut, ceea ce face ca strategia din vară să fie infinit mai grea, căci fără banii de la UEFA e greu să te miști. Milan a pierdut un tren în vara trecută, acum trebuie să ia din mers altul, dar condițiile vor fi altele.

În schimb, e foarte posibil ca nota de plată să ajungă la Pioli. Ca la acele mese mari când vine ospătarul cu POS-ul și toți se fac că au treabă. În fotbal memoria nu există, iar gratitudinea e o noțiune ce nu încape în dicționar. Mai ales în Italia.