Hai să ne întoarcem puțin în timp (ce bine ar fi să putem face asta cu adevărat!) până în vara lui 2008! Undeva în Scoția. Povestește Xavi: ”Am ajuns ceva mai târziu la pregătiri pentru că jucasem la Euro. Îl cunoșteam pe Guardiola de pe vremea când jucam împreună, ne-am mai întâlnit după ce el preluase Barcelona B, dar de vorbit mai multe nu avusesem timp. Chiar înainte de primul antrenament m-am dus la el și i-am zis direct: <<Pep, uite ce e! Am ceva oferte bune și aș vrea să știu dacă…>> Iar el m-a întrerupt: <<Pelopo, nu știu ce oferte ai și ce te-a apucat, dar eu știu că nu concep o echipă fără tine>>. Din acel moment, colaborarea noastră a fost excelentă”.

Două precizări. În vara lui 2008, rolul lui Xavi la Barcelona era destul de mult pus în discuție. ”Xavi, marea minciună” e un titlu celebru al acelor vremuri. Europeanul câștigat de Spania îi oferise o nouă perspectivă și un nou rol în teren, inventat de Luis Aragones, pe care Guardiola l-a preluat din mers. Iar ”Pelopo” era porecla lui Xavi în acele vremuri, dată de Iker Casillas, provenind de la părul din anumite părți ale corpului. Ulterior, sub comanda lui Guardiola, porecla a devenit ”maqui”, de la ”maquina”. Aici cred că nu e nevoie de explicații.

Înapoi în prezent. Xavi ”Maquina” a devenit Xavi ”Mister” și a cucerit primul lui trofeu important. Cu tot respectul pentru acea Supercupă din ianuarie, titlul de campion al Spaniei e cu totul altceva. Mai ales pentru felul în care a fost câștigat, pentru întreaga conjunctură a clubului, dar și pentru rivalul feroce pe care l-a avut, căci să depășești această echipă a lui Real Madrid, ce nu poate fi ”ștampilată” sub nicio formă după acel 0-4 de pe ”Etihad”, e o mare performanță. Xavi a readus la Barcelona o dinamică pe care mulți o uitaseră și acel discurs preluat din perioada Guardiola. Poate n-a readus întru-totul și stilul din acea vreme, dar asta e deja o altă poveste, pe care însuși Xavi a rescris-o pe parcurs, când și-a dat seama că în primul rând trebuie să câștigi și abia apoi contează cum o faci, că o victorie la limită, chinuită eventual, e mult mai utilă decât un eșec glorios. Barcelona avea nevoie de cineva care să cunoască acest club ca pe buzunarele lui, să-i știe obiceiurile, angoasele, anturajele (”entorno” zic spaniolii), orgoliile, iar Xavi, chiar așa lipsit de experiență, cu destule erori comise în acest sezon, s-a dovedit omul potrivit. Următorul pas ar trebui să fie revenirea în prim-planul european, dar pentru asta era nevoie de campionat, căci niciodată în istoria sa (spre deosebire de Real Madrid, unde situația e de multe ori inversă) Barcelona n-a obținut performanțe continentale fără stabilitate (a se citi tot performanțe) internă.

Cea mai mare eroare comisă de Barcelona în secolul trecut a fost renunțarea la Cruyff. Când Cruyff a fost dat afară, ceva s-a rupt în el și de-atunci n-a mai putut antrena. Cea mai mare eroare a Barcelonei în acest secol n-a fost plecarea lui Messi, ci renunțarea la Guardiola. Pep n-a fost dat afară, dar nici n-a fost rugat să rămână, a fost mai degrabă ”ajutat” să plece de o conducere, Rosell-Bartomeu, ce nu se identifica prea tare cu el. Laporta l-a adus pe Xavi fără să fie prea convins că face o mișcare bună, însă acum cred că se felicită. Dacă a învățat ceva din erorile de care aminteam mai sus rămâne să vedem.

GUARDIOLA, STĂPÂNUL ANGLIEI

Apropo de Guardiola. E din nou campion al Angliei, al 3-lea titlu la rând, al 5-lea în cei 7 ani de când a venit la City. Felul în care City a câștigat explică foarte clar cum a reușit Guardiola să facă din această echipă forța dominantă a unui campionat atât de puternic precum Premier League. Totul se face și se desface astăzi în jurul lui City și ăsta a fost principalul obiectiv al lui Guardiola când a venit pe ”Etihad”. Până la recunoașterea europeană, City avea nevoie de o recunoaștere internă, căci parcursul său prin istoria fotbalului englez era departe de cel al rivalilor de la United, de cel al lui Liverpool, chiar și de cel al lui Arsenal ori Chelsea. Simplul fapt că marele rival al lui United (forța dominantă a Angliei pe vremea lui Sir Alex) era Liverpool și nu City, totuși un club din același oraș, vorbește de la sine despre rolul jucat de ”cetățeni” până acum 7 ani. Astăzi, City câștigă ”by defalult” în Premier League, iar ca lucrul ăsta să nu se întâmple e nevoie de performanțe de-a dreptul uluitoare ale rivalilor, cum a fost cazul lui Liverpool în 2019-2020.

Paradoxal, acest sezon a adus o mică schimbare în stilul lui Guardiola. Despre care vom putea vorbi mai multe după cele două finale ce-i mai rămân de disputat în acest sezon. Cu toții știm care-i cea cu adevărat importantă dintre ele. Știe și Pep, căci, am mai spus asta, e singurul antrenor căruia în acest moment i se numără trofeele pierdute, nu cele câștigate. Spunea el după demonstrația de forță din returul cu Real Madrid că de un an de zile, mai exact după ce i s-a întâmplat pe ”Bernabeu”, trăiește (el, dar și vestiarul) cu un gol în stomac ce nu mai trecea. Poate că asta l-a maturizat suficient de mult încât să înțeleagă că fotbalul e imprevizibil, dar și că dacă vrei să câștigi un trofeu atât de mare trebuie întâi de toate să știi să suferi. Iar City a acceptat de multe ori în acest sezon perioade de suferință pe care altădată le-ar fi privit-o ca pe un afront, ca pe o lovitură în orgoliu. A domina un meci de la cap la coadă e un deziderat pe care Guardiola poate că și-l propunea pe vremea când era la Barcelona și-i avea pe Messi, Xavi și Iniesta, dar care astăzi nu prea mai funcționează. Azi, trebuie să știi când și cum să joci.