”La Liga de Xavi” era titlul unui ziar catalan duminică, a doua zi după ce FC Barcelona primise, în mod oficial, medaliile și trofeul de campioană a Spaniei. Titlul era însoțit de imaginea antrenorului catalan purtat pe brațe de jucătorii săi, clasica poză de după fiecare moment festiv de genul acesta. Barcelona tocmai pierduse un meci cu Real Sociedad (marți seară avea să piardă un altul, la Valladolid), dar asta nu mai conta în euforia ce se instalase peste ”Camp Nou” și peste o bună parte a Cataluniei.

”Sport” a fost cotidianul ce a gândit această copertă și nu cred că există cineva care să conteste ideea. Acest titlu câștigat de Barcelona, după 4 ani de pauză în care gruparea catalană a trăit multe momente de convulsie și a palpat, la propriu, amenințarea falimentului, e în primul rând al lui Xavi și mai apoi al jucătorilor. O idee care, pe vremea lui Ernesto Valverde, de exemplu, chiar și a lui Luis Enrique îndrăznesc să spun, nu era atât de clar scoasă în evidență, căci și Valverde și Luis Enrique au beneficiat de inerția unui lot pe care Guardiola îl transformase într-unul pentru care câștigarea campionatului era un premiu destul de mic față de aspirațiile inițiale.

Apropo de Guardiola. Cea mai mare greșeală a Barcelonei în acest secol nu a fost renunțarea la Messi, ci alungarea lui Guardiola, atunci, în 2013. Poate să pară un cuvânt dur, ușor exagerat, ”alungarea”, căci Pep n-a fost alungat de-a dreptul, nu i s-a arătat direct ușa, însă clubul nu a făcut nimic atunci pentru a păstra un antrenor chemat să devină un Alex Ferguson al Barcelonei. Când Guardiola a spus, în acele momente de mică depresie provocate de eliminarea din semifinala de Champions League cu Chelsea și de pierderea titlului în fața lui Mourinho și a Madridului, când Pep a zis așadar că se gândește că poate ar fi mai bine să plece, nimeni n-a zis nimic. Ba chiar au lăsat impresia că-și freacă mâinile de bucurie. Președinte era Rosell, vicepreședinte era Bartomeu, iar Guardiola era perceput ca omul lui Laporta și al lui Cruyff, de care acea conducere căuta să se distanțeze. Pe undeva, la fel ca Guardiola pățise și Cruyff, atunci în 1996, ba chiar mai rău, căci legendarul olandez fusese demis de-a dreptul, într-o decizie ce astăzi pare o blasfemie.

Spre deosebire de Real Madrid, unde structura de conducere e clară, cu ”el presidente” (”Presi” pentru vestiar și apropiați) având puterea absolută de dezizie, Barcelona e altfel organizat. Sunt o grămadă de vicepreședinți și directori, unii numiți politic, alții folosindu-se de statutul lor financiar, ce ridică vocea de multe ori, au păreri și influență, ceea ce face ca munca antrenorilor să nu fie mereu simplă. Iar acum revin la Xavi, căci numirea lui a fost cea mai bună decizie luată de Laporta în noul său mandat. Nu l-a vrut la început, i se părea că lipsa de experiență poate fi un handicap important într-un moment în care Barcelona avea nevoie disperată de trofee și într-o luptă cu forța numită Real Madrid, cu Atletico Madrid, dar și cu alții. Laporta avea însă nevoie de cineva care să cunoască acest club ca pe buzunarele lui, să-i știe obiceiurile, angoasele, anturajele (”entorno” zic spaniolii, care au fost la originea multor scandaluri), orgoliile, iar Xavi era clar omul potrivit.

Lipsa lui de experiență s-a văzut în acest sezon. A comis destule erori, dar pare-se că a și învățat din ele. Despre eroarea de a vorbi prea apăsat despre stilul cu care Barcelona trebuie să-și câștige meciurile am scris aici la vremea respectivă, iar Xavi a priceput repede că, în situația în care se află Barcelona, în primul rând trebuie să câștigi și abia apoi contează cum o faci, că o victorie la limită, chinuită eventual, e mult mai utilă decât un eșec glorios. Și-a schimbat discursul pe măsură ce și Barcelona și-a schimbat imaginea ce-o consacrase, acel ”tiki-taka” la care, între noi fie vorba, a renunțaț în mare măsură și Pep. Barcelona lui Xavi a cea a lui 1-0 ori a victoriilor la limită, a fost cea în care apărarea a ieșit mult în evidență și a fost cea în care ideea de echipă, de unitate, a funcționat.

Și ăsta e meritul lui Xavi. Atunci când vorbește el în vestiar, se face liniște. Sunt foarte puțini fotbaliști în istoria acestui sport care să fi câștigat tot ce a câștigat el, mulți îl văd drept cel mai important al Spaniei din toate timpurile, iar asta îi oferă o greutate în fața grupului pe care, de exemplu, Valverde n-o avea, Koeman n-o avea, de Settien și Tata Martino ce să mai zic și pe care Luis Enrique și-a câștigat-o extrem de greu.

NEVOIA DE MESSI

Următorul pas ar trebui să fie revenirea în prim-planul european, dar pentru asta era nevoie de campionat, căci niciodată în istoria sa Barcelona n-a obținut performanțe continentale fără stabilitate (a se citi tot performanțe) internă. Spre deosebire aș zice de Real Madrid, care din cele 8 trofee de Champions League câștigate (nu pun aici la socoteală cele 6 Cupe luate între 1955 și 1965) a izbutit ”dubla” campionat-ligă în doar două rânduri. În această perioadă, Barcelona a câștigat de 5 ori competiția (o pun și pe cea din 1992, a lui Cruyff, sezonul de tranziție dintre Cupa Campionilor și Champions League) și de fiecare dată a luat titlul în La Liga. Stabilitatea internă a fost așadar obținută, revenirea în zona nobilă a Europei e însă infinit mai grea. Mai ales în contextul financiar dificil prin care trece clubul.

Iar aici intervine numele lui Messi. A cărui revenire e din ce în ce mai vehiculată, chit că tatăl lui, care-i este și impresar, pare, după unele surse, mai tentat să accepte oferta stratosferică din Arabia Saudită. Pe undeva logic, aș zice, ținând cont de istoricul personajului, ce pare destul de lacom din fire. Mulți se întreabă acum dacă este Messi jucătorul potrivit pentru noul obiectiv al catalanilor, de care pomeneam mai sus. Mai poate Messi, la vârsta lui și după ce a câștigat și Mondialul, să fie iar acel jucător care să facă diferența, așa cum o făcea pe vremuri? Mai degrabă nu, ar fi răspunsul, dar el merită un pic nuanțat. Messi nu mai e cel de acum 10 ani (dar cine mai e, oare?!), nici măcar cel de acum 5 ani, însă cifrele lui la PSG (goluri + pase de gol) nu-s deloc cenușii, iar prestația lui la Mondialul din Qatar, de asemenea. Dacă va reveni, Messi va găsi un vestiar în care nu doar vocea lui contează, căci între timp a crescut anvergura lui Pedri, Gavi, Araujo, Ter Stegen, De Jong, a apărut un Lewandowski, care nu e chiar oricine. Cei doi ani la Paris ar fi trebuit să-i modifice un pic ego-ul, căci a experimentat în această perioadă și planul secund (în umbra lui Mbappe adică), dar și fluierături și ostilitate din partea propriilor fani. În plus, antrenor acum e Xavi, căruia Messi îi spunea, ca toți ceilalți de fapt, ”Maqui”, de la ”Maquina”, și nu cred că e nevoie să explic de ce. Dintre toți, Xavi e singurul capabil să-l facă pe Messi să tacă atunci când vorbește el, iar cele două trofee interne (din trei) câștigate în acest sezon îi oferă un plus de anvergură. Și, din ce se mai spune, Xavi are deja desenat un plan tactic prin care să-l folosească pe Messi, preluat cumva de la cel al Argentinei.

Dincolo de aspectul sportiv, nu e deloc de neglijat cel financiar. Cotidianul ”Sport” a pus mâna pe un document intern al Barcelonei, hai să-i spunem un studiu de fezabilitate, ca să folosesc un termen atât de cunoscut pe la noi, care spune că venirea lui Messi ar aduce un plus de 150 spre 200 de milioane de euro. De unde ar veni acești bani nu-i greu de intuit. În plus, un aspect ce-i preocupă tare pe șefii Barcelonei îl reprezintă mutarea temporară pe Stadionul Olimpic Montjuic, ceea ce implică o reducere la jumătate a numărului de spectatori, fără să punem la socoteală aici reticența unor fani de a-și reînnoi abonamentele, din motive ce țin de comoditate. Revenirea lui Messi ar ajuta din acest punct de vedere.

Ani de-a rândul s-a vorbit de Barcelona lui Messi. Acum e Barcelona lui Xavi, care-l caută pe Messi pentru a-și recăpăta anvergura europeană. Barcelona lui Xavi și Messi (”in that order”, vorba lui Bale) e acum noul obiectiv.

P.S.

Pe 7 februarie, scriam tot aici un text cu titlul: ”Real Madrid are o problemă cu Vinicius”. În care scriam așa: Ceea ce a fost doar o scânteie e pe cale să se transforme într-un incendiu. Și cu ceva ajutor din partea presei madrilene, ce a încurajat acele reacții ale lui Vincius, considerându-le normale, și cu ceva sprijin din partea presei catalane, ce pune o doza de gaz pe foc amintind cum acei jurnaliști care azi sar în apărarea lui Vincius îl numeau mai demult ”provocator” pe Neymar (chit că nu-i pe deplin adevărat, dar cine mai stă acum să verifice). E o situație ce nu pare să ofere o rezolvare imediată, ci doar o speranță că timpul le va rezolva pe toate.”

După ce a pățit la Valencia, Vinicius e pe cale să declanșeze ceva ce nu s-a mai văzut în fotbal. A primit ajutor de peste tot, iar reacțiile venite de la adversari au fost unanime în sprijinul său. Dar oare va fi de ajuns? Atunci, în februarie, scriam și asta: ”În acest fotbal spaniol va trebui să joace în continuare Vinicius, dar și Real Madrid, pe stadioane precum cel de la Palma de Mallorca, ostile, vor trebui să evolueze madrilenii. Păstrând proporțiile, e un fel de ”sindrom Stockholm”, cu agresorii deveniți brusc simpatizați, pe ideea că și victima abuzată are o vină pentru respectiva situație. Există o masă uriașă de fani ai Madridului în Spania, dar există și una care nu-i suportă pe cei de la Real, iar masa asta, cea de-a doua, e cea care merge pe stadioane, mai puțin pe ”Bernabeu”, dar și cea care induce un comportament agresiv al jucătorilor ori o reacție rezervată a arbitrilor. Sunt oameni care citesc ziarele, dar mai mult citesc ce se scrie pe rețelele sociale, unde un simplu hashtag poate conduce la o reacție în lanț”.

Din păcate, un bulgăre de zăpadă ce putea fi lesne topit din primul moment, inclusiv cu un soi de consiliere pentru Vinicius, al cărui caracter pune de multe ori gaz pe foc, s-a transformat în ditamai avalanșa. Cu consecințe greu de anticipat.