De regulă, câștigarea unui campionat, mai ales într-o manieră dramatică, epică de-a dreptul, se lasă cu valuri de șampanie, râuri de entuziasm, inundație de felicitări, petreceri, prime de obiectiv, prelungiri de contract. Pentru Bayern însă, cel mai zguduitor campionat câștigat din 2012 încoace s-a lăsat cu demiteri, certuri, reproșuri și o senzație destul de neplăcută că, în interior, se dau lupte efectic cu cuțitele pe masă.

Oricum am privi lucrurile, din orice unghi am analiza problema, să recunoaștem, să dai afară CEO-ul înainte de meciul decisiv, împiedicându-l să fie în tribună, și directorul sportiv la câteva minute după fluierul final, împiedicându-l să se bucure alături de jucători, să recunoaștem deci că nu e chiar cea mai normală situație.

Iar asta se întâmplă tocmai la Bayern, un club care a avut mereu grijă de imaginea sa, un club pe care toți l-am știut a fi unul ”senior”, de cavaleri, unde totul se face nemțește. Pare-se că nu-i chiar așa, pare-se că și Bayern e la fel ca toate celelalte grupări din fotbalul zilelor noastre, cu bisericuțe, conflicte, lucrături și interese. ”Nu ne-au lăsat să ne bucurăm măcar o zi de acest titlu”, a scris Joshua Kimmich pe Twitter, adăugând, pentru final, un soi de verdict: ”Patetic!”. Ocazie cu care zvonurile cum că Joshua s-a cam săturat de Bavaria și ar cam vrea să schimbe aerul și să încerce o nouă provocare s-au alimentat brusc. În paranteză fie spus, e o temă de mare interes în această vară, căci Kimmich (ca și Verratti, pare-se în aceeași situație) e tipul de fotbalist la ușa căruia ar trebui să se formeze coadă dacă într-adevăr vrea să plece de la Bayern. Ceva mai devreme, chiar pe gazon fiind și bucurându-se, Thomas Muller era și el informat de debarcarea lui Salihamidzic (pesemne că de cea a lui Kahn știa ori își dăduse seama) și, spun martorii oculari, răbufnea: ”Dar am câștigat titlul acum câteva minute!”.

Patetic, așadar, crede Kimmich. Alții spun că, de fapt, e un soi de snobism, vezi Doamne Bayern nu-și poate permite să aibă astfel de emoții. Mai degrabă e o clasică luptă pentru putere, pe care Kahn și Salihamidzic au pierdut-o, zice-se în favoarea lui Uli Hoeness. O să-mi ziceți că Uli nu mai avea nicio treabă cu Bayern, fiind doar ”onorific”, de când cu povestea penală, cu pușcărie cu tot, ce picase pe capul lui. Parțial corect, căci în toată această perioadă a încercat, din vila lui de pe malul lacului Tegernsee, la 50 de kilometri de Munchen (unde e vecin cu Manuel Neuer și Lahm, ca să vedeți cum se mai leagă unele lucruri ”prin cartier”) să-și mențină influența și, cum s-ar zice, să conducă din umbră. La început i-a ieșit, ulterior cuplul Kahn-Salihamidzic a început să prindă tupeu și să ia decizii deloc pe placul bătrânului Uli (71 de ani). Despărțirea de Hansi Flick (apropiat de Hoeness), despre care toată lumea știe, eronat, că a plecat de la Bayern ca să preia ”naționala”, instalarea lui Nagelsmann (”e ca și cum ai da cheile de la Ferrari unui puști de 18 ani”, ar fi zis Hoeness atunci în cercul său de apropiați), renunțarea la Lewandowski fără a fi găsit un înlocuitor, recunoașterea publică a ”manevrelor” făcute pentru aducerea lui Haaland (”așa ceva nu se face”, ar fi comentat Hoeness), îndepărtarea lui Tony Tapalovic, antrenorul portarilor din ultimii 12 ani și bun prieten cu Manuel Neuer (produsă fix după accidentul la schi suferit de Neuer), felul în care s-a procedat cu Nagelsmann (”trebuia dat afară din vară, în niciun caz în martie”, a considerat Hoeness), iată câteva decizii luate fără a se țină seama de sfatul fostului președinte. Pe care acesta le-a văzut drept un afront mai degrabă personal și a așteptat momentul potrivit pentru a-și lua revanșa. Inclusiv prin instalarea ca CEO a lui Jan-Christian Dreesen, fostul director financiar în perioada sa, îndepărtat și el de mai sus amintitul cuplu de conducere. Dar și prin menținerea ca președinte a lui Herbert Heiner, care, în ciuda pozelor oficiale, n-a fost niciodată apropiat de Kahn și Salihamidzic și nici consultat de ei în luarea deciziilor. Iar cel mai grăitor exemplu în acest sens e interviul apărut în ”Kicker” fix înaintea demiterii lui Nagelsmann. Luni, în ”Kicker”, Herbert Heiner zicea așa despre tehnician: ”Se descurcă foarte bine și se văd clar progresele făcute. E un antrenor de top și planificăm cu el pe termen lung”. Marți, Nagelsmann era demis, pe când se afla într-o mică vacanță în Austria, la schi.

”E cea mai tristă zi din viața mea”, a comentat Kahn, explicându-și tristețea prin faptul că n-a fost lăsat să se bucure alături de jucători. Sincer, mă așteptam ca cea mai tristă zi din viața lui Kahn să fie cea în care a pierdut titlul mondial, în 2002. Sau cea în care a pierdut Liga Campionilor cu Bayern, în 1999, după acea finală de poveste cu Manchester United. Dar dacă el zice așa, să-l credem. Fostul portar a fost mereu un tip vulcanic și impulsiv, e de așteptat să iasă-n zilele următoare cu declarații și mai bombastice. În schimb Salihamidzic, mai diplomat, mai șmecherit ar zice unii, i-a mulțumit lui Uli Hoeness pentru că i-a oferit posibilitatea de a lucra timp de 6 ani la un club precum Bayern.

Ce se întâmplă totuși cu Thomas Tuchel? E o întrebare pe care, cred, și-o pun mulți. Din toată povestea asta, Tuchel cade în picioare. Își adaugă un titlu în palmares și ar trebui să beneficieze acum de mai multă încredere. A fost mereu pe placul lui Hoeness. În ”Herr Pep”, una din cărțile despre Guardiola, e un pasaj în care se povestește cum Pep i-a recomandat lui Hoeness să-l aducă pe Tuchel în locul lui, doar că Hoeness n-a vrut atunci să deschidă un nou conflict cu Borussia Dortmund, căci poveștile cu Lewandoswski, Goetze, Hummels erau încă proaspete. Probabil că Tuchel va avea acum ceva mai multă putere în creionarea lotului pentru sezonul viitor. Rămâne de văzut ce va face cu ea și cum va ști s-o gestioneze, căci și Tuchel e cunoscut ca un tip destul de conflictual și încăpățânat, ce nu s-a despărțit în cele mai bune raporturi nici de șefii Borussiei, cu atât mai puțin de cei ai PSG-ului și ai lui Chelsea.

E posibil să urmeze o vară destul de agitată la Munchen.

P.S.

În timp ce la câștigătoarea campionatului se iau decizii drastice, la pierzătoare pare-se că nu se întâmplă nimic. E un paradox aici, să recunoaștem. Însă Borussia nu prea are măsuri să ia, căci vocația celor din Dortmund e destul de clară. Au ratat o șansă uriașă, cu care nu se știe când se vor mai întâlni, dar o vor lua de la capăt, vor încerca din nou. Va pleca Bellingham, așteptat la Madrid la mjlocul lui iunie pentru a fi deja prezentat, dar nu e o situație nouă pentru cei din Dortmund. Anul trecut a plecat Haaland, acum doi ani a plecat Jadon Sancho. Rămâne de văzut acum cine va fi noul produs pe care-l vor scoate la export. Căci asta a fost Borussia, de fapt, în ultimii ani. O fabrică de jucători. Pentru alții.

Eșecul Borussiei ne oferă din nou o perspectivă pe care de multe ori uităm s-o luăm în calcul. Cât de mult contează, de fapt, creierul în tot ceea ce facem. Mușchii sunt importanți, gleznele sunt importante, talentul e important, dar dacă mintea nu e limpede, nimic nu mai contează. Fotbaliștii Borussiei au căzut psihic în cel mai important moment, pentru unii, din carieră. Pare ceva inexplicabil aici, cum pot totuși niște oameni ca timp de 90 de minute să ia doar decizii proaste și să pară niște imitații nereușite?, însă țin să vă reamintesc că mintea omului e încă o noțiune foarte abstractă, pe care mari specialiști se chinuie s-o deslușească.

De fapt, Borussia își pierduse, sâmbătă dimineață, reperele. Nu mai era o urmăritoare, devenise lider. Preluase puterea, o simțea, o palpa, dar asta uneori te poate frige, dacă nu ești obișnuit cu astfel de situații. De multe ori idealurile revoluțiilor s-au frânt fiindcă revoluționarii, altfel bine intenționați, s-au trezit că nu știu cum să procedeze mai departe.

Partea proastă e că acum Borussia nu mai poate da vina pe Bayern pentru acest eșec.