Aveam astăzi de gând să scriu ceva despre acei fotbaliști uriași care, la finalul acesta de sezon, au părăsit scena europeană. Nume mari, mari de tot, care au însemnat ceva pentru acest sport și pentru noi toți, nume alături de care am traversat drumul vieților noastre în ultimii 15 ani, pe care i-am aplaudat și admirat sau de care, în funcție de situație, ne-am temut. Nici nu știu ce e mai enervant aici, faptul că ei se retrag ori faptul că îmbătrânim noi, că realizăm că au trecut anii, pentru unii poate cei mai frumoși.

Doar că planurile se mai schimbă, fiindcă uneori actualitatea vine și bate la ușă, propunând subiecte la fel de ofertante. Și-acum intrăm direct în miezul problemei, situația de la AC Milan. De unde Paolo Maldini tocmai a fost dat la o parte, zice-se după o discuție aprinsă de vreo jumătate de ceas cu patronul american. Gerry Cardinale pe numele lui, iar aici trebuie să fac o mărturisire, a fost nevoie de o scurtă consultare a ”domnului Google” pentru a vedea exact cum se scrie prenumele acestui domn, proprietar și președinte executiv al grupului ”RedBird Capital Partners”, ce deține, printre altele, și Milanul. Sincer, cred că în aceeași situație cu mine sunt mulți alții, căci, iar aici fac apel la sinceritate fiindcă nu e un concurs și nu se dau note, câți știți repede, fără timp de gândire și fără ”domnul Google” să răspundeți la întrebarea: cum îl cheamă pe proprietarul Milanului? Sau ”owner”-ul, ca să apelez la un mic artificiu de limbaj corporatist.

În fine, să revenim!. Maldini așadar pleacă de la Milan și, oricum am privi lucrurile, tot un fel de retragere e. Numele Maldini a început să fie asociat cu AC Milan odată cu tată lui Paolo, Cesare Maldini, în 1954. Legătura a continuat și a devenit legendară după ce Paolo a îmbrăcat tricoul ”rossonerilor” în 1985, pe vremea unei alte legende, Nils Liedholm. Existau speranțe ca spiritul dinastic să meargă mai departe prin Daniel Maldini, acum împrumutat la Spezia, dar în condițiile de azi mă tem că speranțele sunt minime. Sunt așadar aproape 70 de ani (cu unele mici pauze, dar nu ceva neapărat semnificativ) de când această familie s-a identificat cu AC Milan. Doar că azi totul pare să se fi încheiat.

Gerry Cardinale nu s-a dorit a fi neapărat un cardinal al Milanului. Însemnând asta diverse intrigi ori jocuri de culise. Nu stă în firea patronilor americani să facă asta, ei au alte reguli după care se ghidează. Iar acel ”You’re Fired!” pe care-l tot auzim în filme se întâmplă mult mai dur în realitatea americană, ce nu-i deloc precum în scenariile de la Hollywood. Nefiind așadar un cardinal, mister Gerry e un ”owner” ce încă nu a terminat de plătit achiziția acestui activ numit AC Milan și care stă în permanență cu ochii pe balanța contabilă. În principiu performanța sportivă contează mai puțin, foarte importantă e performanța financiară, iar aici putem să luăm fiecare club controlat de americani ca să ne dăm seama că nu e un exemplu singular. Iar performanța financiară a Milanului în acest sezon a fost salvată doar de sancțiunea pe care a primit-o Juventus, căci fără ea Milan, campioană totuși cu un an în urmă, ar fi terminat în afara locurilor de Champions League, cu un minus de cel puțin 100 de milioane. Ceea ce lui Cardinale nu i s-a părut în regulă și a acționat în consecință. ”Sic et simpliciter”, ar fi zis latinii, o expresie pe care nu-s convins că o știe Cardinale, dar Maldini sigur o știe.

CÂT DE MULT A GREȘIT MALDINI?

Legenda Paolo Maldini s-a lovit de realitatea dureroasă a capitalismului. Trecutul nu contează, fie el și glorios, și nu aduce bani. Iar munca lui Maldini ca director sportiv n-a fost, în vara de după câștigarea de-a dreptul miraculoasă a unui ”scudetto” de nimeni anticipat, ceea ce trebuia. N-a trecut o lună de când tot aici scriam despre Milan, despre Stefano Pioli și despre Maldini, în contextul eliminării din semifinalele Ligii Campionilor.

Și ziceam așa: ”Oricum am privi lucrurile și oricât ne-am ascunde după semifinala de Ligă, Milan e o dezamăgire în acest sezon, căci a fost departe de pretențiile ce decurg din postura de campioană cu care-l începuse. Sau poate nu, poate e doar o confirmare a unei stări de fapt. Pentru că acest ”scudetto” a fost câștigat în primul rând grație lui Stefano Pioli, care a știut să stoarcă la maximum posibilitățile lotului, dar și a unui grup de jucători ce s-au autodepășit, beneficiind, ce-i drept, și de mulți pași greșiți ai rivalelor. Ei bine aici trebuia umblat în vară.  Acel ”scudetto” era greu de repetat în condițiile în care vestiarul n-a primit întăririle de care are nevoie o campioană totuși surprinzătoare. Iar aici responsabilitatea nu e a lui Pioli, ci a lui Maldini. Care n-a putut sau n-a știut cum să pună problema în fața noului propietar. Care e american, iar americanii au un alt fel de a face business în sport. De regulă, mentalitatea americană e că patronul nu se bagă acolo unde nu se pricepe, dar angajează oameni pregătiți pentru asta. Pregătiți înseamnă să aibă și o anumită capacitate de persuasiune, cu care să-și facă boss-ul să înțeleagă de ce trebuie luate anumite măsuri (a se citi cheltuieli). La Milan n-a existat nici un fel de strategie după câștigarea campionatului, iar astăzi antrenorul nu mai poate face minuni, căci adversarii i-au prins ideile de joc, iar lotul și-a cam atins limita de sus”.

Mă temeam eu atunci că nota de plată va ajunge la Stefano Pioli, căci se mai întâmplă. Ei bine nu, iată că a ajuns la Maldini și la mâna sa dreaptă, Frederic Massara. Care n-au reușit să-l convingă pe ”owner” să investească la momentul potrivit, iar acum n-au reușit să-l convingă de posibilitatea ca acest De Ketelaere (simt că a fost o mare bilă neagră pentru Maldini această investiție) să-și arate calitățile în al doilea sezon, la fel cum au făcut Rafael Leao ori Tonali. Și mai simt că Paolo Maldini, de la înălțimea aurei sale de legendă, a palpat ceea ce mulți oameni de pe planeta asta experimentează deja, faptul că patronii nu greșesc niciodată (a se citi nu recunosc niciodată când greșesc) și foarte rar au sentimente. Sentimente poate au mulți dintre cei care lucrează pentru ei și care, de multe ori, sunt țapi ispășitori, fiindcă, ce să vezi, ele, sentimentele, cântăresc prea puțin într-o balanță contabilă.

DESPRE BENZEMA, ZLATAN ȘI HAZARD-UL DIN SPETELE UNOR TANSFERURI

Două vorbe doar despre retragerile de care vorbeam în deschidere. Două retrageri și un abandon, mai bine zis. Ibrahimovic, Benzema, Eden Hazard. Sigur, Benzema nu se retrage de-a dreptul, căci tocmai a semnat cu noul său club și acum încearcă, probabil, să-și calculeze banii ce-i vor intra în conturi în următorii ani. Nu-i va fi ușor, căci sunt bani mulți, indecent de mulți aș zice pentru vremurile pe care le trăim. Nu i-a fost ușor nici să plece de la Real Madrid, căci la Madrid se ajunge greu și se pleacă greu. E posibil să se fi întâmplat ceva ce noi nu știm (încă) pe-acolo, căci Karim n-a dat niciodată senzația că și-ar dori să abandoneze corabia. E la fel de posibil ca ultimul sezon să fi fost un soi de semnal, căci lucrurile n-au funcționat așa cum, poate, și-a dorit din punct de vedere fizic.

Apropo însă de asta. Benzema e unul din puținii jucători care, la Real Madrid, a avut prestații excelente în ultima perioadă a contractului. De regulă, cei ce vin la Real Madrid nu sunt mai buni atunci când pleacă față de cum erau când au venit. Nici măcar Cristiano, nici măcar Kroos, nici măcar Modric, nici măcar Raul, Casillas ori Marcelo. Ultimii ani ai lui Benzema la Madrid au fost mult mai buni decât primii și peste perioada de mijloc a contractului, ceea ce e într-adevăr remarcabil. Plecarea lui devine o problemă pentru Real Madrid, ce nu avea de când să intre în mercato pentru poziția asta, dar acum va trebui s-o facă.

Odată cu Ibrahimovic iese din scenă acel fotbalist care a avut mereu nevoie de cineva sau ceva care să-i alimenteze ego-ul. Un ego uriaș, un caracter atât de puternic încât de multe ori i-a devenit handicap. Un fotbalist uriaș, care nu are în CV-ul său trofee continentale pe măsura talentului și a ego-ului. Sau poate tocmai de aceea. A recunoscut chiar el că trebuia să fie supărat ca să-și facă bine treaba. ” A fost tik-tok-ul din epoca internet explorer” este, cred, cea mai bună caracterizare a unui bărbat ce n-a putut să-și rețină lacrimile la despărțire, dovedind tuturor că, în ciuda aparențelor, inima lui nu e de piatră.

Cât despre Hazard, puține se pot spune. E mai degrabă un abandon, însă unul început acum multe luni. Venit în 2019 ca să deschidă o nouă epocă pe ”Bernabeu”, mai ales după plecarea lui Cristiano, Eden ne-a arătat cât hazard poate exista într-un transfer de genul ăsta. Pleacă acum de la Madrid având în CV, printre altele, următoarele: Champions League, o dată, titlul în Spania, de două ori, cupa în Spania, o dată, plus diverse supercupe. Un palmares aproape impresionant, pe care oricine și l-ar dori, nu-i așa? Corect. Doar că alături de acest CV trebuie musai puse niște statistici, la fel de corecte: 76 de meciuri jucate, 76 de meciuri pierdute din pricina accidentărilor, 7 goluri marcate și un singur ”Clasico” bifat, cel amical din America. E probabil cel mai păgubos transfer din istoria clubului madrilen și, în același timp, un caz clar de studiu pe viitor din partea vreunui cercetător britanic dornic să descifreze misterul prăbușirii unui asemenea talent.