Nu știu alții cum au fost, dar eu n-am dat pe-afară de optimism înaintea acestei ”duble” din preliminariile Europeanului din Germania. Deși de regulă sunt optimist, chestie de zodie, mereu caut să extrag câte ceva pozitiv din diverse situații. Am fost întrebat, la un ”debate”, dacă ar trebui să ne propunem 6 puncte cu Kosovo și Elveția. Am răspuns că, da, e normal să ne propunem, doar n-o să ne aruncăm în luptă cu obictivul să mâncăm bătaie, dar că foarte bine ar fi dacă am izbuti să scoatem un punct din cele 6. 

Am luat două. Puncte, la asta mă refer. Deci planul meu a fost chiar depășit. Nu știu ce plan au avut oamenii din anturajul echipei naționale, jucători, selecționer, staff, șefi, șefuleți și cohorta de invitați ce nu lipsește la acțiuni de genul ăsta, habar n-am dacă a existat vreo strategie. Am luat deci două puncte și suntem mai mult decât în grafic în lupta pentru calificare, căci ne-a făcut și Belarus un mare cadou învingându-i pe kosovari și scoțându-i practic din cărțile locului doi. Dacă lua și Andorra un punct în Israel era și mai bine, dar acum, na, ce să zic, chiar nu putem să avem atât de multe pretenții de la alții.

Buuun, deci suntem bine. La puncte. Dacă e să ne apucăm de făcut calcule, că la asta ne pricepem și nu de azi de ieri, lupta noastră pentru calificare se va da cu Israel. Peste care, deocamdată, avem avantajul acestui punct luat în Elveția, căci ei au mâncat bătaie și încă zdravăn la Geneva. Mai mult, israelienii au remizat acasă cu Kosovo, în vreme ce noi am făcut-o în deplasare, deci din nou avantaj noi. Planetele s-au aliniat grozav pe fusul nostru orar în această primăvară, continuând oarecum linia norocoasă de după tragerea la sorți, căci grupa, să fim serioși, nu e de genul celor care să ofere transpirații reci.

Revin. Deci stăm bine. Ar trebui să fim cât de cât bucuroși, nu? Germania a început oarecum să se vadă la orizont. Nu să ne tăvălim pe jos de extaz, dar un pui de zâmbet tot ar merita să scoatem la înaintare. Și totuși mai degrabă predomină încruntarea, criticile sunt mai multe decât laudele și chiar persistă o senzație că unora le-a părut rău că am dat luni seară astea două goluri de nicăieri și am egalat, căci aveau deja pregătit arsenalul de cuvinte inferioare îndreptat spre ”tricolorii” noștri.

CUM NE MAI RAPORTĂM LA ECHIPA NAȚIONALĂ

Dar oare mai sunt ai noștri? Cum ne raportăm noi oare la echipa națională? Ne mai reprezintă ea așa cum ne reprezenta în anii 90? Logic ar fi că da, fiindcă alta n-avem, teoretic nu putem ține cu Anglia, Spania, Italia așa cum, la o adică, simpatizăm Liverpool, Barcelona ori AC Milan. De ce nu ne putem bucura atunci de un rezultat de egalitate scos pe terenul favoritei grupei, o ”națională” ce se înhamă la dueluri parte-n parte cu greii fotbalului mondial și n-a lipsit de la ultimele turnee finale? De ce privim două remize obținute-n deplasare ca pe niște eșecuri?

O să-mi spuneți că în Kosovo am avut noroc cu carul. Cu terenul, în primul rând, poate și cu VAR-ul. De acord. O să-mi spuneți că în Elveția am avut noroc cu vaporul, chiar cu o flotă de vapoare. Iar de acord, putea fi 4, 5-0 la pauză. Dar de când norocul nu mai face parte din joc? Îl știți, l-ați simțit cred, norocul ăla pe care l-am avut la Cardiff, chiar și-n America, norocul ăla care s-a întors al naibii cu Suedia și toți am recunoscut asta. Norocul ăla din 1998 cu Anglia, din 2000 cu Anglia, care, al naibii el, s-a întors și ne-a izbit drept în față cu Slovenia, când meritam cel mai puțin și când, practic, a început căderea fotbalului nostru. Căci marii conducători de-atunci, obișnuiți cu șprițurile bănoase de după calificări și victorii, au dat nas în nas cu realitatea ce nu mai era demult roz. Apropo, a fost mai bine cu Slovenia, când am jucat mai bine ca ei și am ratat calificarea, decât acum, când am jucat prost, execrabil uneori, dar am scăpat teferi?

Am o vagă senzație că încă predomină în societatea noastră o percepție absolut nefirească despre echipa noastră națională. În continuare credem că reprezentăm ceva în fotbalul european deși este cât se poate de evident că nu-i așa. Avem niște pretenții uriașe, ce se transformă în iluzii și ulterior în deziluzii. Pe ce se bazează însă aceste pretenții? Cine ar fi astăzi starurile echipei României? Hmm, știu, e nevoie de timp de gândire, nu-i simplă întrebarea. După ce o să izbutiți să găsiți un eventual răspuns, aruncați repede o privire spre cluburile unde evoluează ei, dar și la greutatea lor acolo. Cătați și prin al doilea eșalon din diverse țări, Serie B gen, știu că nici asta nu vă vine ușor, dar e realitatea. Valoarea se mai vede în mercato, în oferte și în sume de transfer pe bune, nu pe prietenia impresarului cu cine știe ce antrenor ori director sportiv, în amintirea vremurilor legendare. Serios acum, nu putem să avem pretenția de la acești jucători să fie precum cei de acum 25 de ani, că n-au cum.

Putem avea, asta da, pretenția ca unii dintre acești băieți să lase mai jos ifosele și să nu mai creadă că sunt ceea ce nu sunt. Sau ca selecționerul să recunoască, măcar așa privind în altă parte, ”da, domne, am avut și un pic de noroc”, în loc să bată câmpii despre familia tricoloră, despre unitatea vestiarului, despre proiecte de viitor. Serios, proiecte d viitor cu cine?! Dar ăsta-i alt subiect, ține și de educație, dar și de felul în care  cei din fotbalul autohton sunt învățați să se raporteze la critici.

Trăim totuși în țara în care cel mai popular club, ce adună cei mai mulți spectatori pe stadioane și face ratingurile cele mai bune la televiziuni, e doar o jucărie în mâinile unui om, probabil guvernat de bune intenții, care n-a avut jucării când era mic, așa că profită acum, în prag de andropauză. Iar acestui club îi este totul iertat, fanii îi rămân aproape, scuzele puerile sunt mereu acceptate, iar tactica și schimbările sunt analizate constant și serios, deși ”Ziua cârtiței” e deja un film prost pentru ceea ce petrece acolo. Aceeași țară privește cu dezgust două remize obținute cu noroc mult și fotbal puțin, dar două remize ce ne-ar putea duce la un turneu final ce nu ne e mereu la îndemână.

Nu putem să avem pretenții, deocamdată, dar putem să avem speranțe. Și să rămânem alături de această ”națională”, așa cum e ea în acest moment. E a noastră și trebuie s-o sprijinim. Da, e clar, lumea nu mai trăiește meciurile României ca altădată, s-au schimbat vremurile, s-au schimbat generațiile, generații care n-au trăit ceea ce am trăit eu și cei de vârsta mea. Generații care nu știu ce înseamnă un extaz colectiv, precum cel de după Argentina, ori o dramă comună, cea de după Suedia. Ei au preluat însă de la noi o tendință. De aceea e important ce urmează, de aceea e important să ajungem la European. Chiar dacă, foarte probabil, pe-acolo vom pierde și, eventual, vom fi triști. Tristețea e întotdeauna preferabilă nepăsării.

P.S.

Acum un an, după două eșecuri glorioase ale ”tricolorilor” în 3 zile, cu cu Bosnia și Macedonia, înjghebam tot aici câte ceva și-mi aduceam aminte de un text scris de mine în 2011, când ratasem, la fel de gloros, calificarea la Euro 2012. Mi-am permis atunci să redau un pasaj, cred că-mi pot permite și-acum s-o fac din nou:

”Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună. Era reperul nostru, mândria noastră. Ne interesa tot ce se întâmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am suferit şi noi atunci când sufereau ei. Ultima dată am plâns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborâm.

Atunci a avut loc și despărțirea. Mai apoi a început să apară indiferența, relația era una ciudată. Ea, ”naționala”, ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urâte, care sunt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci când nu vom mai dori să auzim de ea.”

Eram în 2011. Acum suntem în 2023. Vi se pare că nu se mai potrivește?