Nu cred că există zi, mai ales în această perioadă în care fotbalul nu se mai joacă pe gazon, ci în birouri, la masa negocierilor, nu cu mingea, ci cu mail-urile, nu cred deci că există zi în care să nu aflăm despre cine știe ce fotbalist că e dorit în Arabia Saudită. Nici nu mai contează unde e dorit, căci sunt convins că, la fel ca și mine, foarte mulți au dificultăți în a deosebi ”Al”-urile din fotbalul saudit, că e Nassr, că e Hilal, că e Ahli ori Ittihad, astfel că generalizarea e de multe ori salvatoare. Arabia Saudită s-a transformat în această perioadă într-un soi de ”El Dorado”, un miraj și o țintă pentru mulți, căci capacitatea de persuasiune a saudiților e suficient de mare, având la bază acel cuvânt care ne condiționează viețile și ne ține prizonieri: Banul.

Da, saudiții au bani, mulți bani, extraordinar de mulți bani! Pe care-i pun în joc acum în ceea ce, probabil, înseamnă cel mai mare exercițiu de spălare a imaginii din toate timpurile. Un miliard de dolari (dolarul rămâne la putere în zona aia, indiferent de visele unora cum că s-ar putea schimba ceva din acest punct de vedere) zice ”New York Times” că au fost puși la bătaie în această vară pentru a convinge nume importante din fotbalul mondial, jucători și antrenori, să se alăture unei competiții pe care n-o trata nimeni cu cine știe ce atenție în urmă cu ceva vreme. Iar atunci când sumele sunt de ordinul zecilor și sutelor de milioane e greu să reziști, mai ales că în spatele acestor tentații există guri hulpave de impresari, prieteni sau cine știe ce membri de familie ce văd o reală posibilitate de a se umple de bani pe spatele (a se citi picioarele) acestor fotbaliști. Nu mai dau exemple de nume, le știm cu toții, nici de fotbaliști, nici de antrenori, dar nici de rude de fotbaliști ori impresari ce orbitează acum în jurul petro-dolarilor oferiți de saudiți cu o generozitate pe care prefer să n-o comentez.

Există însă și excepții. Care, zic eu, ar merita într-un fel scoase în evidență, dacă nu cumva aplaudate. Fiindcă aceste nume reprezintă însăși esența acestui sport, a sportului în general. A viselor pe care le avem cu toții atunci când suntem copii și viața încă nu ne-a dat de furcă. Toți visăm câte ceva când suntem mici, puțini însă reușim să atingem aceste vise. Atunci când întrebi un copil ce câțiva anișori ce-ar vrea să fie când va fi mare, răspunsurile vor fi diverse, vreau să fiu ca mami ori ca tati, ca bunica sau bunicul, ca Messi ori Cristiano, ca Jordan sau Kobe, ca Nadal, Federer sau Djokovic, ca Nadia, Năstase ori Hagi și tot așa. Înclin să sper că niciun copil de câțiva anișori, care e crescut în condiții normale, în familii zdravene la cap, nu va da, la întrebarea de mai sus, un răspuns de genul: vreau să fiu milionar, să curgă banii pe mine, să-mi iau mașini, case și iahturi și să fac toate trăznăile ce-mi vin în minte. Astea apar mai târziu. Un copil se apucă de fotbal pentru că-i place. E valabil și la alte sporturi. Pune pasiune în ceea ce face și e dedicat. Dacă are talent, poate merge mai departe. Dacă munceste poate ajunge departe. Dacă pasiunea nu e atât de mare încât să compenseze munca, renunță. Dacă e ținut acolo cu forța de niște părinți care se văd în pielea personajelor de care ziceam mai sus că se umplu de bani devine, cel mai probabil, un balast, un eșec. Pasiunea e cea care dictează totul.

APLAUZE PENTRU LUKA, ILKAY ȘI ALȚII CA EI

Luka Modric, ca mulți alții, s-a apucat de fotbal pentru că era pasionat. Și, probabil, se va lăsa de fotbal în aceeași situație, pasionat de ceea ce face, fericit că visul din copilărie a devenit realitate. Va ieși din fotbal foarte bogat, dar lăsând în spate o carieră ce ar trebui să devină model pentru copiii de azi. Luka Modric a avut oferte din Arabia Saudită, dar singura ofertă ce a contat pentru el a fost cea de la Real Madrid. Va împlini în cursul acestui sezon 38 de ani, cine l-ar fi judecat dacă ar fi acceptat un salariu de zeci de milioane pe an de la ”Al-cutare”? Am mai spus-o, nu e bine să judecăm noi, cu mintea noastră, deciziile luate de alții, căci nu știm ce e în spatele lor. Nu le judecăm, le acceptăm, dar de aplaudat nu le putem aplauda. Pe cea a lui Luka Modric, da. A ales să-și ducă mai departe visul, să alerge pentru glorie și bani, nu doar pentru bani, să lupte pentru niște trofee a căror greutate nu se cântărește în aur, ca-n Arabia Saudită, ci altfel. Luka a visat să fie fotbalist la Real Madrid, iar dacă visul său a devenit realitate de ce l-ar fi alterat? De ce să nu se bucure de el atât timp cât încă mai are energie, de ce să nu caute să ducă mai departe această bucurie și însăși esența sportului: trofeele, gloria, nu doar banii. Care bani, repet, sunt și nu puțini, în orice caz suficienți. Luka Modric și-a câștigat, cred, dreptul de a primi aplauze din partea tuturor și să nu vă mire dacă lucrul ăsta se va întâmpla pe toate stadioanele pe care, în acest sezon, Real Madrid va evolua. Inclusiv la Barcelona.

Care Barcelona, apropo, va avea în efectivul său un alt exemplu în acest sens: Ilkay Gondogan. Ceva mai tânăr decât Modric, dar și el cu o carieră extraordinară în spate. După gloria atinsă cu Manchester City a ales să plece pentru a-și îndeplini un vis: FC Barcelona. A visat de copil să îmbrace acest tricou și dacă tot poate să o facă, de ce nu? O să spună unii că declarațiile lui Gundogan au fost de complezență, de genul celor care se fac mereu atunci când ajungi la un nou club. Posibil, nu zic nu, am învățat că nu e bine să ai doar certitudini. Dar înclin să cred că tot ce a spus, ”ori Barcelona ori nimic altceva”, e adevărat. Putea rămâne la City, putea merge la Arsenal, se putea întoarce la Dortmund, oferte din Arabia Saudită sunt convins că avea, a ales totuși să vină la Barcelona (un colos al fotbalului mondial măcinat de probleme financiare) deși încă nu e sigur că va putea fi înscris. A ales să se agațe de acel vis din copilărie și să joace sub comanda celui pe care îl admira și studia atunci când avea 20 de ani și era încă la început. Chiar dacă City e azi campioana Europei și cea mai bună echipă din lume, Barcelona înseamnă altceva. Ca și Real Madrid, ca și Milan, Inter ori Juve, ca și Liverpool ori Man. United, ca și Bayern. E o culme, e năzuința pe care o ai atunci când încalți prima dată niște ghete cu crampoane și ieși pe iarba unui teren, e acea iluzie pe care, de foarte multe ori, banii o cumpără și o îmbracă în altceva. Dar uite că nu întotdeauna.

Pare-se că și Brozovic, căpitanul Inter-ului totuși în recenta finală de Champions League, încearcă să urmeze drumul lui Modric. Lewandowski a refuzat un salariu de 150 de milioane din Arabia Saudită pentru că, probabil, fericirea și liniștea familiei sale sunt mai importante. Kroos e și el un exemplu în sensul ăsta. Sau poate crede cineva că pe german nu l-a căutat nimeni din zona aia? Sigur mai sunt și alții care au refuzat sau vor refuza tentațiile.

În fond, ce-ar fi lumea asta fără visători? Și, da, există vise ce nu pot fi cumpărate. Pentru toate celelalte și pentru toți ceilalți mereu va exista o Arabia Saudită.