Despre Romelu Lukaku s-a vorbit în aceste ultime săptămâni, cam de la finala Champions League încoace, într-un singur sens. Cel al continuității. Chit că-n partida de la Istanbul, belgianul n-a fost eroul pozitiv, ba mai degrabă putem spune chiar că a fost unul negativ, cei de la Inter n-au stat să analizeze și au dat drumul la treabă pentru a-l avea pe Lukaku și-n sezonul viitor. 

Treabă nu neapărat ușoară, fiindcă Chelsea n-avea niciun chef să facă iar prea multe concesii. Făcuseră londonezii destule în vara trecută, când l-au lăsat pe Lukaku să revină la Milano pentru doar câteva milioane, cedând în fața presiunilor venite dinspre fotbalist. De data asta voiau ceva mai mult, măcar să fardeze un pic echimoza lăsată de investiția uriașă făcută în el în vara lui 2021. Lucrurile păreau că se îndreaptă în direcția dorită, se aștepta doar momentul în care Inter să facă rost de bani, din vânzarea la United a portarului Onana, pentru ca afacerea să fie oficializată. Ba chiar, spre marea încântare a fanilor interiști, Lukaku lăsa de înțeles că face și el eforturi pentru a ajuta tranzacția, în sensul renunțării la o bună parte din salariul pe care-l avea la Chelsea pentru a se încadra în baremurile impuse în vestiarul ”nerazzurrilor”.

Și-apoi, brusc, pleosc, ca o minge în bară (sau în portarul advers, ca să fim și ușor malițioși) a apărut în presă vestea: Lukaku (sau agentul lui, nu contează) nu le mai răspunde celor de la Inter și negociază cu Juventus. Care ar plăti banii ceruți de Chelsea, iar atacantului i-ar oferi un salariu mai bun decât Inter. Poveste clasică, de fiecare vară, ce se regăsește peste tot atunci când vine vorba de mercato. Ultimul exemplu, ca o paranteză, tânărul turc Arda Guler, care sâmbătă se înțelesese cu Barcelona (Deco a fost la Istanbul pentru a trata cu el și cu Fenerbahce), iar marți a semnat cu Real Madrid, care-i oferea condiții mai bune. Evident însă, revenind la Lukaku, că povestea nu le-a picat bine fanilor Interului, care credeau că au cu belgianul o altfel de relație.

UN FOTBAL FĂRĂ SENTIMENTE

Credeau. Așa cum cred mulți că în fotbalul zilelor noastre mai e loc de sentimente. Greșit. E loc doar de bani și în funcție de ei se cristalizează și acele sentimente. Sigur, există acea categorie de fotbaliști crescuți de o echipă, al cărei suporter se întâmplă să fie din copilărie, formați, modelați, aruncați în luptă de acea grupare. Exemple sunt destule, dar e un pic altceva. Mai sunt și alții care au un vis, probabil tot din copilărie, și sunt dispuși la unele sacrificii pentru a-l atinge. Din ce în ce mai puțini, ce-i drept. Lukaku nu face parte din cele două categorii, el nu e născut la Milano, nici produs al Inter-ului ne e, nici mare fan în copilărie nu știm să fi fost. El face parte din mare masă a fotbaliștilor de azi ce se închină unui singur zeu, al banului. ”Cine dă mai mult” și, eventual, ”să fie primit”, cam astea sunt motto-urile după care se guvernează ei. Ei și agenții lor. Sau anturajul lor, tot aia, căci am mai spus-o, în spatele fiecărui fotbalist de genul ăsta există o cohortă de impresari, avocați, mame, tați, frați, surori, unchi, prieteni, toți dornici să-și tragă o felie din tortul câștigului. Legăturile dintre fotbaliști și impresari sunt uneori atât de dubioase încât ar merita studiate mai în amănunt, dar ele n-au în esența lor nimic paranormal, sunt mai degrabă încrengături bazate pe interes reciproc. De genul ”te-am ajutat să ajungi cineva când erai doar o promisiune, acum e rândul tău să întorci serviciul și să faci cum zic eu”.

„Chi ti ha tradito tornerà a farlo, non perché ci prova gusto ma perché ciò rientra nella sua indole”, e mesajul, cât se poate de dur și adevărat al tifosilor ”nerazzurri”. ”Cei care te-au înșelat o vor face din nou, nu pentru că le place, ci pentru că e în natura lor”. Nu se poate spune însă că ei nu erau, oarecum, avizți. Flirtul lui Lukaku cu ”Bătrâna Doamnă” nu e chestie de câteva zile, e clar că discuții au existat, la fel cum au existat și cu Milan, totuși apăruseră în presă informații. Trădarea face parte din viața de zi cu zi a belgianului, de vreme ce el a renunțat la impresarul ce-l dusese la Chelsea (Federico Pastorello, cel care-l are și pe Chiricheș în portofoliu) pe un salariu excelent în favoarea unui avocat, Sebastian Ledure, în spatele căruia sunt puse acum toate manevrele. Poate pe drept, dar în niciun caz fără ca Lukaku să știe de ele și să le accepte. Felul în care, azi, Lukaku a tratat pe Inter e oarecum similiar cu felul în care s-a purtat cu Chelsea și, dacă dăm fimul mai înapoi, felul în care s-a purtat și cu Inter, în 2021. Probabil și felul în care se va purta cu Juventus, dacă o fi să ajungă acolo, doar că torinezii, la fel ca interiștii sau londonezii la momentul respectiv, acceptă ideea fără mari rezerve, fiindcă știu cum e în sportul ăsta: ”ce ție nu-ți place azi, sigur ai făcut altuia în trecut și o vei face în viitor”.  Acesta e fotbalul zilelor noastre.

JOAO FELIX, UN ALT EXEMPLU

Un alt exemplu în sensul celor de mai sus poate fi Joao Felxx. E și el un fel de Romelu în căutare de Juliete. Portughezul, sub contract cu Atletico Madrid (până în 2027), cu un salariu de 14 milioane de euro (brut) pe sezon, zice într-o discuție cu jurnalistul Fabrizio Romano, că visul lui e să ajungă la Barcelona. Încă din copilărie. Când a ajuns la Atletio Madrid, în 2019, pentru 127 de milioane de euro (!!!!, mi-ar trebui câteva rânduri de semne de exclamare), portughezul n-a amintit de așa ceva. Acum, brusc, o face, iar asta trebuie clar văzută ca o manevră de presiune față de clubul madrilen. Știindu-se faptul că Simeone nu-l vrea absolut deloc (nu cred că l-a vrut niciodată, dar asta e o altă poveste). Că manevra asta e mai degrabă a impresarului, care-și folosește relațiile (uneltele) din presă (cum credeți că află Fabrizio Romano toate acele informații înaintea tuturor?) contează prea puțin, mai mult contează comportamentul jucătorului față de un club care l-a plătit și sprijinit mereu.

Atletico nu-și poate permite să țină în lot un Joao Felix supărat pe viață. Nu-și poate permite să-l plătească atât și să nu-l folosească. Nu-și poate permite să-l trimită unde nu vrea, totuși nu e un sclav pe plantație. Problema e că nu se știe în ce măsură și-l poate permite Barcelona, de vreme că salariul cel mai mare la clubul catalan, după plecările cunoscute, a rămas cel a lui Lewandowski, care e de 11 millioane (brut). Cel mai probabil lui Jorge Mendes nu i-a convenit încercarea celor de la Atletico de a-l plasa pe jucător la Aston Villa și a acționat în consecință. Fără să ia prea mult în calcul doza de risc ce o lipește pe spatele fotbalistului portughez, în special în termeni de imagine. Joao Felix era, până acum, un personaj oarecum pozititv, negativ era Simeone, ce nu găsea o modalitate de a se folosi de talentul lui, însă odată cu această nouă abordare percepția probabil se va schimba. Cred că însă că asta interesează prea puțin.