Destul de tăcuți în această perioadă de vară, ce obișnuia să fie cu suficientă gălăgie mediatică în anii trecuți, cei de la Manchester City și-au luat porția de expunere la finalul săptămânii trecute prin aducerea unui nou fundaș central. Transformat, dintr-o semnătură, în cel mai scump fundaș central din istorie. Ocazie cu care bietul Maguire poate răsufla ușurat, a scăpat de un stres, nu-i mai judecă nimeni erorile în raport cu banii plătiți pentru el.

Josko Gvardiol e acum lider în această ierarhie ad-hoc. City a plătit pentru croat undeva în jur de 90 de milioane de euro (la început, cei de la Leipzig solicitau 100 de milioane), iar Pep Guardiola are acum la dispoziție un fotbalist pe care și l-a dorit aproape obsesiv. Cineva m-a scris sâmbătă că diferența de 10 milioane e rezultată din faza aia de la Mondial, când Messi i-a dat limbile ceasului peste cap, dar cred că e nedrept să caracterizăm un jucător în urma unei faze, mai ales una în care l-a avut pe Messi adversar. Mai ales unul de 21 de ani. Și uite că Guardiola n-a făcut-o și l-a adus pe cel căruia în Croația i se zicea ”Little Pep”, poreclă derivată din asemănarea numelor celor doi, dar și din faptul că, la începutul carierei, Josko juca mijlocaș închizător. ”Little Pep” e acum sub atenta îngrijire a lui ”Big Pep”, ceea ce, uitându-ne la alte exemple, nu poate fi decât de bun augur.

ÎNTREBAREA DE 90 DE MILIOANE

Sigur că, după ce o să ne amintim că Gvardiol a debutat în competițiile europene, pe când era la Dinamo Zagreb, contra CFR-ului, la Cluj (în august 2020, când a și transformat un penalty de departajare) și o să ne lamentăm puțin apropo de traseele pe care le urmează fotbaliștii croați (cu sume de transfer cu tot) spre deosebire de ai noștri, o să ne punem fireasca întrebare: merită domne băiatul ăsta 90 de milioane? Sigur că milioanele de antrenori de canapea, ce în mod firesc se pricep mai bine la fotbal decât Guardiola, vor zice imediat că nu. Și poate că au dreptate, dar verdictul nu poate fi în niciun caz dat astăzi, trebuie să așteptăm măcar doi ani. Apropo, și-l aduce aminte cineva pe John Stones în primul lui sezon la City?

Guardiola a dat banii ăștia pe un fundaș central croat pentru că, în primul rând, îi are, logic, dar și pentru că a văzut ceva în el. Iar cei care, după ce și-au pus întrebarea de mai sus, s-au apucat să scotocească și să analizeze au și descoperit motivul: ușurința fantastică de a pasa direct către colegii din atac, la firul ierbii, trecând peste cele două linii din fața lui. Iar exemplele, luate din partidele celor de la Lepizig în Bundesliga, un campionat în care pressingul e o armă foarte utilizată, sunt suficiente. Ceea ce ne face să credem că vom vedea de foarte multe ori această secvență în meciurile lui City, cu Gvardiol pasându-i direct și precis lui Haaland, o resursă pe care Guardiola nu prea o avea în lot, o armă în plus înaintea unui sezon ce se anunță mult mai greu decât cel trecut, căci City va fi, mai mult decât până acum, echipa pe care toți vor dori s-o bată, indiferent cum. Să adăugăm aici că e stângaci, că poate juca și-n banda stângă și că, la o adică, poate deveni un ”back-up” pentru Rodri și Stones.

Într-un fel, Guardiola duce mai departe ceea ce am observat cu toții la el în sezonul trecut. Siguranța defensivă e acum pe primul plan, iar ”tiki-taka” și posesia prelungită au devenit arme complementare, semn clar al maturizării unui antrenor ce nu-și mai dorește să câștige estetic, ci doar să câștige.

DEMBELE ȘI DEZAMĂGIREA LUI XAVI

Că Ousmane Dembele va fi jucătorul lui PSG în sezonul viitor cred că deja știe toată lumea. Inclusiv Xavi, care acum zice că e dezamăgit de fotbalistul francez, în care a investit multă încredere. Ceea ce i se întâmplă Barcelonei cu Dembele e cel mai bun exemplu că nu întotdeauna capriciile antrenorilor sunt și profitabile. Xavi l-a vrut neapărat pe Dembele, cu încrâncenarea unui copil ce bate din picior într-un magazin când vede o jucărie, ”o vreau, o vreau acum!”, iar asta i-a obligat pe oficialii catalani să accepte o prelungire de contract cu multe semne de întrebare. Chiar de exclamare, aș zice, vezi clauza de 50 de milioane din care jumătate primește impresarul. Xavi are tot dreptul să fie dezamăgit, dar nu de atitudinea lui Ousmane ar trebui să fie (de cea a impresarului, nici atât, căci știa despre cine e vorba, știa ce reputație are, aflase probabil că tatăl lui Camavinga a fost aproape de un conflict fizic cu el, înainte să rupă înțelegerea), în fond nimeni nu poate fi condamnat că-și dorește un salariu mai mare. Ar trebui să fie dezamăgit de el însuși Xavi, pentru că a crezut că în fotbalul de azi mai e loc de sentimente. Nu e, e loc doar de bani.

P.S.

Anecdota sfârșitului de săptămână: în vreme ce discuta cu un jucător aflat sub contract, PSG căuta să facă plângere la FIFA și UEFA pentru că Real Madrid discuta cu un jucător al său aflat sub contract.