S-a întâmplat săptămâna trecută, știu, dar cred că e un subiect încă merită dezbătut. Mai ales că, poate, va fi ultima dată când o facem. E vorba de transferul lui Neymar în Arabia Saudită, de plecarea din Europa mai bine zis, de abandonul pe care acest fotbalist, dotat cu un talent imens, dar nu și cu o mentalitate corespunzătoare, de abandonul deci pe care l-a parafat odată cu această trecere. Nu, Neymar nu abandonează fotbalul, nu se retrage, abandonează însă ideea de performanță. De glorie sportivă dacă vreți. Totul în favoarea banilor. Bani care, din păcate pentru acest sport, i-au condiționat toate acțiunile din afara terenurilor.

Nu vi se pare că mutarea asta n-a stârnit același interes mediatic precum cea din august 2017, când lăsa Barcelona pentru Paris? Mie mi se pare că da. S-a și produs foarte repede, pac-pac, nici n-am avut timp prea mult să comentăm că ne-am trezit cu Neymar în fotografia oficială a celor de la Al-Hilal. În 2017 s-a scris și s-a vorbit enorm, în 2023 a fost, într-un fel, ”by default”, ceva trebuia scris, dar nu la nivelul de acum 6 ani. O perioadă în care Neymar și-a alterat constant imaginea, a săpat cu încăpățânare la fundația talentului său, transformându-l într-o unealtă de produs avere, dar devenind un jucător mai degrabă detestat decât adulat.

Insist pe ideea de talent. De la Ronaldinho încoace nu a mai existat un brazilian atât de dotat, iar brazilienii sunt vârfuri din acest punct de vedere. Comparația cu Ronaldinho e inevitabilă, mai ales dacă privești secvențe de pe gazon. Pe când era la Barcelona, Juan Carlos Unzue, pe-atunci asistent al lui Luis Enrique (și care azi duce o luptă impresionantă cu o teribilă maladie neuro-degenerativă), îl atenționa pe Neymar la un antrenament: ”Dacă mergi pe linia asta o să ajungi ca Ronaldinho”. Nu erau cuvinte menite să ajungă în mass-media, trebuia să fie o discuție internă, dar presa are urechile sale și camerele sale peste tot. Pe-atunci, ”dințosul” era un clar exemplu negativ, căci la ce talent avusese (poate doar Maradona l-a depășit) n-a strâns performanțe pe măsură. Avertismentul i-a intrat lui Neymar pe o ureche și i-a ieșit pe cealaltă. Din păcate însă n-a ajuns ca Ronaldinho, ci un pic mai rău. Ba chiar îndrăznesc să spun astăzi că era bine dacă ajungea măcar ca Ronaldinho. Care, în puținii ani în care a ”ars” doar pentru fotbal, a ieșit campion mondial, a câștigat Champions League și a luat un Balon de Aur. Puțin pentru un talent ca al lui, arhisuficient pentru mulți alții. Neymar, în schimb, nu se poate lăuda decât cu acea Ligă a Campionilor din 2015, cucerită în tricoul Barcelonei.

400 DE MILIOANE PLIMBAȚI PRIN TRANSFERURILE SALE

”Neymar, afacerea secolului”, scria ”Le Parisien” în ziua plecării sale de la Paris. Cotidianul parizian se referea la banii ce au fost rulați prin transferurile fotbalistului brazilian. 400 de milioane, de-a lungul timpului, sumă cu care e lider detașat într-o ierarhie în care pe locul secund e Lukaku (alt eșec), iar în top 10 se regăsesc alte ”greșeli” răsunătoare, Dembele, Coutinho, Griezmann. Afacerea secolului sau dezamăgirea secolului, mă întreb eu. Și nu știu de ce înclin să cred că e mai mult dezamăgire decât afacere. Depinde clar din ce punct de vedere privești problema.

Neymar părăsește Europa în același an 2023 cu Messi și Cristiano Ronaldo. La masa cărora (vorbim de fotbal aici, nu de altceva) își dorea să se așeze. Îar prin 2015, anul câștigării Champions League cu Barcelona, avea tot ce-i trebuie pentru a reuși. Astăzi, comparația nici nu-și are rostul. Cei doi coloși au plecat dintr-un fotbal pe care l-au stăpânit de manieră aproape dictatorială (apropo, nu vă e dor de duelul lor? Mie, sincer, da!), câștigând bani, extrem de mulți bani, dar reușind lucruri uluitoare, schingiuind metafore, omorând adjective și banalizând ideea de recorduri. Eșecul lui Neymar, din acest punct de vedere, e imens. Și, cred cu tărie asta, regretabil. Mai ales că are doar 31 de ani. Modric a luat ”Balonul de Aur” la 33 de ani, Benzema la 35.

Cu tărie mai cred că marea eroare a lui Neymar a fost plecarea de la Barcelona. Să presupunem că nu a făcut-o pentru bani, deși mai degrabă presupunem prin absurd asta. Să presupunem că a plecat pentru a fi numărul unu, pentru a fi lider, ceea ce la echipa catalană era imposibil, câtă vreme exista Messi. Neymar a comis atunci o eroare pe care o comit mulți, nu doar în fotbal. A vrut să fie lider, a vrut să fie pe cont propriu, cum s-ar zice, dar nu s-a întrebat nicio clipă dacă e capabil să facă asta. Dacă această responsabilitae, căci e și o responsabilitate, nu cumva era ca un tricou cam mare pentru el. Și, mai ales, dacă Parisul era locul ideal pentru acest demers.

Atunci, în acea vară, dincolo de alte prostii (vezi acel ”Se queda!” pus pe twitter după o noapte lungă și din plin udată), Gerard Pique a spus un mare adevăr: ”Putea alege orice club din lumea asta. Cu tot respectul, cred că a pariat totul pe o singură carte!”. Pique face parte din categoria fotbaliștilor foarte bine ”mobilați” din punct de vedere intelectual (chestie de educație și de familie) și a intuit foarte bine. Statisticile lui Neymar la PSG nu-s neapărat catastrofale, dar sunt departe de pretențiile investite, odată cu suma de transfer, în el. O singură dată a fost aproape de obiectivul-obsesie al parizienilor, Champions League, în finala cu Bayern din 2020, poate cel mai bun sezon al lui la gruparea de pe ”Parc des Princes”. În rest, mereu departe, de cele mai multe ori accidentat. Iar aici, din acest punct de vedere, statisticile sunt devastatoare: a pierdut 55 la sută din meciurile PSG-ului.

Iar coabitarea cu Mbappe a fost și ea o mare problemă. A început bine, părea că prietenia pe care o avusese cu Messi și Luis Suarez la Barcelona, atât de profitabilă  și pe teren, va putea fi și cu Mbappe, eventual cu aceleași beneficii. S-a întâmplat însă ca Mbappe să devină campion mondial în 2018, iar anvergura lui să se dezvolte pe măsură. Poate dacă Parisul gândea coerent și-l lăsa pe Neymar să plece înapoi la Barcelona în vara lui 2019 (transferul chiar a fost aproape să se realizeze atunci) altele erau datele problemei ulterior și cu fotbalistul brazilian, dar și cu PSG. Nu s-a întâmplat asta și urmările le vedem.

”The Athletic” puncta deunăzi, momentele în care Neymar a plâns la capătul unor meciuri pierdute. Vreo patru cu totul, dar chiar și-așa, aceste lacrimi arată că băiatul ăsta își dorea și altceva, nu doar bani. Problema e că nu și-a dorit la fel de mult. Și mai e ceva, iar ăsta poate fi un alt mare adevăr, mai ales dacă vezi documentarul de pe ”Netflix”: n-a izbutit, într-un fel sau altul, să se desprindă de sub aripa tatălui său, un tip mai mult lacom decât dornic să-și vadă copilul reușind într-o acitivitate pe care, se presupune, o făcea cu plăcere și pasiune.

Din păcate, astăzi Neymar e subiect de bârfă, de ”meme”-uri pe rețele, de glume. Vezi povestea cu pretențiile pe care, zice-se, le-ar fi avut ca să meargă în Arabia Saudită. Tot ”The Athletic” îi face poate cea mai bună caracterizare. În engleză sună chiar mai bine ca-n română: ”King of Could-Have-Been”. Talentul ce putea să fie rege al fotbalului, dar a devenit sclav. Al banilor.