După ce Man, United a pierdut cu Bayern, cuvântul ”criză” părea că-și face loc cu drepturi depline în vestiarul de pe ”Old Trafford”. Dăduse ce-i drept din coate până atunci ca să intre, vezi eșecurile cu Arsenal și Brighton, însă rezultatul de pe ”Allianz Arena” era cel ce pusese capac peste o oală în care fuseseră aruncate, de-a valma, 3 înfrângeri la rând, contra unor adversari din elita în care-și dorește United să se afle, prestații dezamăgitoare ale unor jucători și o atmosferă teribil de proastă. La faptul că presiunea din oală amenința să arunce capacul în aer contribuise și ”chef”-ul, adică antrenorul, cu unele decizii, un comportament destul de ciudat și anumite ingrediente venite din afară. Din presă, mai exact, de unde altundeva?

Astfel că deplasarea de la Burnley, pe stadionul cu cel mai frumos ”view” din Premier League, dacă e să mă iau după comentatorii englezi care merg la fața locului (nu se referă la vizibilitatea din interior, ci la ce se vede în afară) devenea una mult mai stresantă decât ar fi impus totuși o vizită pe terenul unei nou promovate. Presiunea din oala de care vorbeam mai sus putea lesne duce, în cazul unui nou eșec, chiar spre decizii drastice în zona băncii tehnice, căci un club instabil instituțional așa cum e United acum (din pricina proprietarilor, care azi vând, mâne, nu, azi vor un preț, mâine, altul) e instabil și emoțional. N-a fost însă cazul, un gol, foarte frumos ce-i drept, marcat de Bruno Fernandez fiind suficient pentru câștigarea unui joc la care n-a mai contat prestația. Anecdota acestui joc vine de la pasatorul decisiv, Johny Evans, ”the last man standing”, unicul supraviețuitor al perioadei de glorie a clubului, cea cu Sir Alex Ferguson ”în charge”. Pesemne că d-aia a și fost adus, în orice caz sunt convins că atunci când au văzut formula de start și l-au descoperit pe fundașul de 35 de ani printre titulari, fanii lui United au simțit ceva furnicături.

UMBRA UNUI IMPRESAR PESTE ”OLD TRAFFORD”

Dincolo de cele 3 puncte,Ten Hag a obținut la Burnley un pic de timp. Și ceva liniște, cu care să calmeze presiunea. La mijlocul săptămânii, după eșecul de la Munchen, antrenorul olandez punea oarecum sub semnul întrebării implicarea unor jucători. Tot la mijlocul săpămânii însă, ”Daily Mail”, un ziar din zona celor serioase, fără excese de tip tabloid, scria despre implicarea suficient de accentuată a impresarului lui Ten Hag în viața echipei. Kees Vos, pe numele lui. De parcă aducerile lui Lisandro Martinez, Antony (am scris tot aici și despre ciudata detașare cu care United a privit toate problemele internaționaului brazilian) ori Onana nu erau de ajuns, publicația amintită oferă două informații interesante: danezul Hojlund a semnat cu respectivul impresar (de fapt cu agenția sa, SEG, la care, ce să vezi, fiul lui Ten Hag, Nigel, lucrează ca analist și care agenție, iar ce să vezi, l-a cooptat printre clienți și pe Pep Guardiola, după ce în prealabil fusese cooptat ca acționar Pere Guardiola, fratele antrenorului de la City) cu o lună înainte ca transferul la United să se materializeze, iar marocanul Amrabat, devenit de nicăieri o țintă pe ”Old Trafford”, a devenit și el client SEG la o săptămână după ce a semnat pentru Man. United. O să spuneți că asta poate nu înseamnă mare lucru, însă ziariștii englezi se întreabă deja care-s totuși motivele pentru care Harry Kane a încetat brusc să mai fie interesant pentru United, deși se vorbise luni bune despre el.

Kane e doar o parte a problemei. Vestiarul unei echipe cu anvergura lui Manchester United, unde se strâng laolaltă fotbaliști valoroși, dar și ego-uri pronunțate, are în primul rând nevoie de liniște și de o stare de spirit adecvată. Deciziile antrenorului trebuie luate ca atare, inclusiv eventualele greșeli, sub nicio formă nu pot fi plasate în spatele unor interese. Chiar dacă ele există și vor exista întotdeauna. Rezultatele pozitive fardează de cele mai multe ori astfel de situații, însă ridurile apar imediat în caz de nereușită. Astfel că o victorie de tipul celei smulse de United la Burnley (38 la sută posesie și de două ori mai multe faulturi decât adversarul!) a însemnat pentru Ten Hag exact ceea ce am spus mai sus: timp cumpărat. La aproape jumătate de miliard băgată în transferuri într-un singur an, pare chiar ieftin.

GUARDIOLA ȘI GESTIONAREA SUFERINȚEI

Manchester City a obținut cel de-al 6-lea succes la rând în acest debut de Premier League la capătului celui mai bizar meci din ultima vreme. Cu 2-0 în minutul 15 se anunța o după-amiază grea pentru Nottingham Forrest și pentru antrenorul Steve Cooper, cu a sa imagine de englez autentic, proaspăt ieșit dintr-un pub, după o seară mult prea veselă. Imediat după pauză, inexplicabil de-a dreptul, lui Rodri i s-au învălmășit circuitele în creier, a văzut roșu în fața ochilor la o fază ce nu oferea niciun fel de motiv pentru așa ceva și, ulterior, a luat primul ”roșu” din carieră. Pesemne că a vrut să vadă și el cum e. Mergând pe aceeași linie, totul s-a petrecut de parcă Guardiola ar fi vrut să experimenteze cu echipa lui și senzația de suferință, cu o repriză în inferioritate numerică. Are și Pep o grămadă de nebunii, dar asta nu e de luat în calcul (mai ales că Rodri îi va lipsi în meciul cu Arsenal, din 8 octombrie), însă, dincolo de scenarii SF, City a arătat că știe să gestioneze și astfel de situații.

GERMANIA ȘI RECORDURILE LUI NAGELSMANN

Germania și-a numit cel mai tânăr selecționer din istorie, pe Julian Nagelsmann. Asta după ce, tot o premieră istorică, dăduse afară un selecționer, pe Hansi Flick. Observăm din nou ce dificilă poate fi munca la o echipă națională, căci cine ar fi zis, știind rezultatele excelente ale lui Flick la Bayern, că el nu va avea succes la cârma ”Mannschaft”-ului? Acum vine Nagelsmann, oarecum tot pe filieră bavareză, dar în bagajele sale stau mai multe semne de întrebare decât în cazul lui Flick. El duce într-un fel mai departe moda tehnicienilor tineri din Bundesliga, adepți ai unui stil mai degrabă asociativ, estetic, diferit de cel vertical, de tip ”panzer” cu care Germania ne obișnuise. Însă acest stil are nevoie de practică, de antrenamente multe, pe care un selecționer nu le poate avea. Obișnuit să doboare recorduri de precocitate în Bundesliga, Nagelsmann n-are niciun fel de experiență pe zona echipelor naționale, are în schimb o serie de clinciuri ce i-au creionat imaginea unui tip foarte deștep, dar și foarte dificil. Germania va fi gazda Europeanului de anul viitor și nu-și poate permite să ofere o imagine dezolantă precum cea de după eșecul cu Japonia, însă în fața tânărului de 36 de ani stă un obiectiv mult mai îndrăzneț: să arate că și un tânăr de 36 de ani, aparent nematurizat, poate avea succes într-o lume, cea a selecționerilor, destinată vârstei mijlocii.